Articole Motivationale...

 

 

 

ÎNGENUNCHEAT LA CRUCE...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Iunie, 2015

“Sunt momente în viață în care oricum îți va sta corpul, sufletul este în genunchi.” 

Victor Hugo

...foarte adevărat. Cu siguranță au existat momente în viața fiecăruia dintre noi, când, deși am stat în picioare, sobri sau cu un zâmbet pe buze, inima ne-a fost îngenuncheată. Împrejurările din viața noastră, despărțirea de un suflet drag, rănile făcute cu voie sau fără voie de persoane apropiate, ne-au îngenuncheat inima, și a durut. A durut rana, dezamăgirea și speranțele năruite pentru că am avut așteptări mari: am dăruit și am așteptat să primim înapoi cu aceeași "moneda" cu dragoste și sinceritate. Am înțeles. Însă, când și eu la rândul meu am făcut răni în palmele Lui Isus prin păcatele mele, am mai înțeles că singura metodă de "vindecare", de ridicare a inimii, este SĂ ÎNGENUNCHEZI LA CRUCEA DIN GOLGOTA!

Isus este cel care, prin DRAGOSTE, a putut să ierte și mântuiască cele mai josnice și murdare caractere. Îngenunchează la cruce, cere iertarea, și învață să ierți și tu la rândul tău pe cei care ți-au greșit. Cere-i lui Isus să-ți umple inima de dragostea care nu va pieri niciodată, de dragostea adevarată care iartă totul, acoperă totul, și inima ta va fi umplută de pace și bucurie. Atunci, chiar dacă vei sta îngenuncheat, inima ta va sta "în picioare" , știind că Dumnezeu nu disprețuiește o inimă zdrobită, și e de partea celor ce au înțeles că trebuie să dăruiască și să nu aștepte răsplată, decât de la El. Căci El cunoaște adâncul inimii, știe cât de grea e rana, și poate da vindecare deplină. El știe măsura cu care am dăruit, și așa ne va da înapoi! Isus pe cruce se ruga pentru cei ce-L batjocoreau și ne învăța și pe noi să iubim cu aceași măsură.

"Iubiți pe vrăjmașii voștri și binecuvantați pe cei ce vă blastămă".

Daniel Strugari

 

ȘASE PIEDICI ÎN PRIMIREA BOTEZULUI CU DUHUL SFÂNT...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Mai, 2015

Botezul cu Duhul Sfânt în viața creștinului mântuit este un imperativ Dumnezeiesc: „…apoi veți primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2:38). Printre minunatele lucrări care le face Duhul Sfânt în viața credinciosului se numără: împuternicirea pentru evanghelizare (Fapte 1:8), predarea poruncilor lui Isus (Ioan 14:26), arvună (garanție) a moștenirii veșnice (Efeseni 1:13-14), ajutor în rugăciune (Romani 8:26), împărțirea darurilor (1 Corinteni 12:1-11), și modelarea omului după modelul Isus Hristos (Efeseni 3:14-19). Pe când Duhul Sfânt conștientizeasă omul de păcat și lucrează nașterea din nou (Ioan 16:8), botezul (sau umplerea) cu Duhul Sfânt poate fi împiedicată de următoarele aspecte:

1) Păcate nemărturisite: Duhul Sfânt se coboară într-un vas deja curățit (2 Timotei 2:21). Pe când Duhul începe conștientizarea, omul are datoria în a se pocăi (Fapte 2:38) și a se spăla sau curăța (Isaia 1:16). Curățarea interioară se face prin mărturisirea păcatelor (Psalmul 32:5).

2) Neiertarea personală: Dumnezeu este credincios Cuvântului Său neschimbat, și iartă în totalitate păcatul mărturisit (1 Ioan 1:9), dar nu șterge și amintirea acelui păcat din mintea omului. Prin urmare se poate întâmpla ca, măcar că Dumnezeu a iertat, omul încă să se condamne, astfel împiedicând singur botezul cu Duhul Sfânt.

3) Neprihănirea personală: unii omeni se compară superficial cu cei din jur, cântărindu-și o neprihănire personală (Luca 18:11). Așadar, ei cred că prin propria lor vrednicie îl fac pe Dumnezeu dator să le dea Duhul Sfânt. Pe când Dumnezeu cere sfințire, Scriptura ne atenționează împotriva concepției vredniciei - așa zis câștigată - prin neprihănire personală (Eclesiastul 7:16).

4) Discrepanța vieții trăite: unii oameni trăiesc ca și lumea (măcar că argumentează că lumea trebuie să se pocăiască) în timpul zilei (Galateni 2:11-14), iar apoi la momentul stăruinței așteaptă ca Duhul să se coboare peste ei. De exemplu, petrecerea dimineții la cinematograf, nu poate rezulta în botezul cu Duhul Sfânt, seara (Romani 12:2).

5) Motivația greșită a stăruinței: dacă motivația pentru primirea Duhului Sfânt este greșită (e.g., să fie adăugată și asta în registrul bisericii, pentru candidarea la o poziție), se împiedică primirea botezului (Fapte 8:18-20).

6) Dorința de control personal: Duhul Sânt vrea să conducă viața credinciosului în totalitate (Galateni 5:25). Originalul „baptisei en Pneumati Hagio” din Matei 3:11 se traduce literal „scufundare în Duhul Sfânt”. El vrea să cuprindă în Sine viața credinciosului în așa fel încât, nu omul să conțină Duhul, ci Duhul să conțină și să controleze viața omului. Cine își curăță viața și așteaptă să fie învrednicit de Isus, își aliniază trăirea personală cu cea bisericească, stăruiește dintr-o dorință sinceră a fi umplut cu putere pentru Isus, și este gata să dea controlul vieții personale - lui Dumnezeu. Numai așa va fi un om pregătit pentru botezul cu Duhul Sfânt, și îi va rămâne doar să stăruie insistent și neclintit (Luca 11:9-13), și să creadă că promisiunea Duhului Sfânt (Fapte 1:4-5) este ,,da și amin,,!

Andrei Bălulescu

 

ÎNVIEREA!...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Aprilie, 2015

Sistemele filozofice de gândire se bazează pe concepte teoretice. Deoarece nu exprimă clar realitatea, au rămas doar în parte valabile. Sistemele de gândire religioasă s-au păstrat mai bine, dar nu răspund cu adevărat întrebărilor şi aşteptărilor omului.  Se păstrează prin educaţie, prin culturăşi forţă, prin atracţia disperată a individului de a găsi o mulţumire spirituală. Creştinismul se bazează pe o realitate, realitatea ÎNVIERII lui Isus. Aceasta nu este doar o noţiune teologică fundamentală, ci fapt istoric şi temelia credinţei noastre. Dovada clară este atitudinea apostolilor. Moartea lui Isus nu intra în tiparul gândirii lor: „Noi trăgeam nădejde că El este Acela, care va izbăvi pe Israel; dar cu toate acestea, iată că este a treia zi de când s-au întâmplat aceste lucruri” (Luca, 24:21). Moartea propriu-zisă le-ar fi determinat dezamăgirea, simţindu-se înşelaţi în aşteptările lor, de aici nemulţumirea care ar fi dus la încetarea mişcării lor, pentru că „... am auzit din Lege că Hristosul va rămâne în veac” (Ioan 12:34). Dacă nu ar fi devenit conştienţi de realitatea ÎNVIERII, mişcarea lor rămânea cel mai mult o sectă iudaică. Să ne amintim ceea ce spune femeilor Îngerul: „Nu vă temeţi, căci ştiu că voi căutaţi pe Isus, care a fost răstignit. Nu este aici; a înviat...” (Matei 28:5-6) sau „Pentru ce căutaţi între morţi pe cel ce este Viu?” (Luca 24:5).

Între ÎNVIERE și Cincizecime, în timpul învăţăturii celor „40 de zile”, apostolii ajung la cunoaşterea deplină „despre lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu”. Crescuți şi educaţi în Legea Mozaică, ei rămăseseră încă în aşteptări vechi-testamentale: restaurarea împărăţiei pentru Israel. În acest sens clară e întrebarea: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să așezi din nou Împărăția lui Israel?” (Fapte 1:6). La Cincizecime au înţeles ce înseamnă Împăraţia lui Dumnezeu şi semnificaţia cuvintelor: „...voi veţi primi putere, când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria şi până la marginile pământului” (Fapte 1: 8), ceea ce dă fiinţei noastre posibilitatea de împăcare cu Tatăl, după cum recunoaşte apostolul Pavel: „știu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţă să fac binele, dar nu îl fac” (Romani, 7:18). Şi au răspândit Evanghelia chiar cu preţul vieții.

ÎNVIEREA arată fără putinţă de tăgadă că Isus este Fiul lui Dumnezeu (Ioan 10: 17-18) şi confirmă profeţiile (Psalmul 16:10; Luca 24:44), mărturisind gloria Domnului.          

Sărbătoare a întregii creaţii, ÎNVIEREA este biruinţa asupra morţii, eliberarea din păcatul căderii. Prin ÎNVIEREA lui ISUS, noi devenim, la fel ca apostolii, învingători, intrăm în viaţa cea adevărată, viaţa eternă. Fără ÎNVIERE n-am trăi bucuria speranței și siguranța mântuirii, n-am avea chezășia „gândului lui Hristos” care dă învățătură: „În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, eu am biruit lumea” (Ioan, 16:33). Prin ÎNVIEREA lui ISUS, prin credința în jertfa mântuitoare, noi putem ajunge la cunoașterea desăvârșită a lui Dumnezeu și să ne bucurăm de dragostea Sa. Cine vrea să trăiască harul divin, înțelege cuvintele lui Isus: „Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri niciodată” (Ioan 11:25-26), mai mult, face din ele calea spre părtășia îmbelșugată și veșnică în ceruri cu Dumnezeu Tatăl și Fiul, cu Duhul Sfânt, prevăzută la Creație. Prin Isus am luat asupra noastră ÎNVIEREA Sa.

„Bucuraţi-vă!" ne îndeamnă Isus (Matei 28:9). Nădejdea noastră e unică: trăind adevărata credință, vom învia în Hristos. 

Constantin Teodorescu 

 

cercetați SCRIPTURILE (IOAN 5:39)...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Martie, 2015

Una din cele mai importante îndeletniciri ale creștinului este – și trebuie să fie – citirea Bibliei. Trebuie să avem un program regulat de citire a Cărții Sfinte, și trebuie să facem aceasta în fiecare zi, așa cum Biserica primară făcea lucrul acesta. Pe lângă faptul că este important să citim Biblia, se cuvine să mai adăugăm aici o alta considerație: nu numai că Biblia trebuie citită , ea trebuie cercetată. Domnul Isus însuși ne dă această poruncă în Evanghelia lui Ioan în 5:39 ”Cercetați Scripturile” . Aceasta nu este lăsată la buna noastră latitudine, dacă noi am considera de bine să facem lucrul acesta. Dimpotrivă, aceasta este o poruncă, un ordin pe care Domnul ni-l dă și pe care noi trebuie să îl executăm să-l punem în practică.

Porunca acesta, însă, nu trebuie văzută de noi ca o povară, ca un alt punct pe lista lucrurilor pe care trebuie să le facem și astăzi. Așa cum Domnul continuă în versetul citat mai sus, socotind că în Scripturi avem viață veșnică, descoperim de fapt pe Însuși Domnul Vieții, pe Cel ce dă viața. Întreaga Scriptură, de la Geneza la Apocalipsa, conține acest fir roșu, în care este mărturisirea despre Isus Hristos, revelația Lui, El fiind centrul mesajelor fiecărei cărți din Biblie. Nu vom putea spune că îl iubim pe Domnul și nu citim, nu cercetăm Cartea cea mai autorizată să ni-L descopere pe El, care vorbește despre El.

Psalmul 119 ne spune în versetul 2 că lucrurile Domnului sunt cercetate de cei ce le iubesc. Dacă noi îl iubim cu adevărat pe Domnul, lucrările Lui, vom cerceta aceste lucrări, vom cerceta Scriptura, revelația supremă despre Isus. Cu cât ne aprofundăm mai mult în acestă operațiune, cu atât Îl vom descoperi mai mult pe El, Soarele neprihănirii noastre și Îl vom iubi mai mult. Cercetarea nu e o citire rapidă, de câteva minute și apoi am uitat tot ce am citit. Ea implică interes, căutare, adâncire, meditare, cugetare. Caut și alte versete, alte referențe, mă rog, citesc din nou, aprofundez. Nu mă opresc la suprafață, doresc să descopăr ce vrea să îmi vorbească El, care este voia Lui pentru mine personal, pentru viața mea, pentru viitorul meu.

Vom spune deci: Cercetați Scripturile!

Gelu Tătar

 

ALEGE VOIA DOMNULUI...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Februarie, 2015

În alergarea noastă pe pământ ne facem multe planuri, luăm decizii și am vrea să reușim în tot ceea ce facem.

Ca și creștini am învățat să aducem înaintea Domnului problemele cu care ne confruntăm, și să-L rugăm ca El să ne lumineze în tot ceea ce facem, ca să nu greșim. De multe ori însă, problemele parcă ne depășesc posibilitatea noastră de decizie și ne vedem în impasul de a putea lua o decizie bună ușor. Uneori, chiar parcă ajungem într-o adevărată încurătură și totul devine întunecat, și atât de mult ne-am dori să știm care e cea mai bună variantă. Alteori, se întâmplă să ne rugăm mult timp și chiar să nu primim parcă luminarea la ceea ce noi cerem în luarea unei decizii. Acestea sunt cazuri cu care toți ne-am confruntat, probabil nu odată în viață. Dar, din nefericire, nu toți oamenii poartă în gând frica de a lua o decizie greșită, doar pentru că nu vor să calce voia Domnului. În cele mai multe cazuri oamenii aleg, iau decizii, ca să nu piardă un bun material, numele lor, poziția lor, prietenii lor, visele lor, etc. Faptul că ei nu aleg conform voii lui Dumnezeu denotă faptul că ei nu realizează voia lui Dumnezeu din lipsă de maturitate, sau, o ignoră pentru că trupul, sufletul sau duhul lor sunt mai mult lipite de lume decât de Dumnezeu. Totuși, realitatea este că ceea ce ar trebui să ne determine să cugetăm bine la tot ceea ce decidem în viața noastră, este să nu fim în contradicție cu voia lui Dumnezeu, chiar dacă nu ne place. Problema este că uneori voia lui Dumnezeu poate părea că nu ne avantajează în unul din cele trei planuri: trup, suflet sau duh. De exemplu, voia lui Dumnezeu în vechime era ca evreii să ardă grăsimea de la animal pe altar, și nu să fie mâncată cum se întâmplă azi. Când noi alegem să o mâncăm azi, știm că nu ne aduce nici un beneficiu acestui trup, și voia lui Dumnezeu pentru om s-a dovedit perfectă. Apoi, știm că la fel se întâmplă și cu cele interzise sufletului nostru (inimii) și cu cele interzise Duhului nostru (cugetului). În acestă situație observăm că parcă de mai multe ori decidem împotriva voii Domnului. Și acesta se întâmplă deoarece noi alegem să ignorăm consecințele și dezavantajele de viitor a ceea ce alegem noi în prezent. Saul a așteptat șapte zile la Ghilgal și văzând că poporul îl părăsește, a ieșit din voia Domnului aducând el jertfa. Saul și-a pierdut dreptul la domnia pe care Domnul i-a promis-o, din cauza unei decizii izvorâtă din dorința după succes. El nu a mai avut răbdare să aștepte ca voia Domnului să se împlinească, și grăbind lucrurile, forțând evenimentele, a avut numai de pierdut.

Iubite cititor, ești tu gata să accepți voia Domnului chiar dacă nu seamănă cu ceea ce dorești, cu ceea ce crezi că meriți, sau cu ceea ce te avantajează?

Marinela Bălulescu

 

ÎMPLININD CEA MAI MARE JURUINȚĂ...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Ianuarie, 2015

În perioada Anului Nou, mulți oameni privesc cu optimism spre viitor și își iau angajamente pentru a fi mai buni. Unii își aleg ținte pe care doresc să le atingă în anul care va începe, alții standarde după care doresc să trăiască, dar toți doresc să poată îndeplini ceea ce își propun.

Sfânta Scriptură ne arată în Psalmul 51:14-15, că dacă dorim să fim ascultați de Dumnezeu în ziua necazului și în momentele când îl chemăm, suntem datori să facem două lucruri. În primul rând, în rugăciunile noastre să venim cu jertfa mulțumirii. Aceasta ne dovedește credința în El, deoarece doar cine este sigur de biruință poate mulțumi. În al doilea rând, să ne împlinim juruințele făcute Domnului. După standardul lui Dumnezeu, un om care “tot ce începe duce la bun sfârșit” (Psalmul 1:3), poate fi considerat un om bun, vrednic de ajutorul Lui. Ca să ne arate bunătatea Lui, Domnul prin apostolul Pavel spune că nu doar așteaptă de la noi împlinirea, ci El însuși ne ajută să putem împlini ceea ce promitem (Filipeni 2:13). Deci, avem o datorie sfântă să ne împlinim juruințele.

Fiind în perioada promisiunilor de viitor, te-aș îndemna iubitul meu cititor să privești în urmă către cea mai mare juruință făcută. Pentru unii poate este mai recentă, iar pentru alții, trecerea aniilor fac această juruință, îndepărtată. Este vorba despre botezul în apă. A fost momentul când tu ai făgăduit că în tot timpul vieții tale vei fi a lui Dumnezeu. Eu aș numi acel moment, logodna ta cu Dumnezeu, un act pe care El în Osea 2:19 spune că este ”pentru totdeauna”. Un act care va culmina când v-om sta la masă cu Isus Hristos la nunta Mielului. Dar până la întâlnirea noastră cu Mirele, vrăjmașul caută să ne corupă inima, iar dragostea noastră pentru Domnul să se răcească. Te-aș întreba astăzi iubit cititor, cum este relația ta cu Cel ce te-a salvat și îți pregătește un loc în Rai? Te mai însuflețește dragostea dintâi și dorul după Isus Hristos? Mai petreci ore în comunicarea cu El și citind scrisoarea Lui de dragoste?

În anul acesta nou, te chem să privești înspre marele legământ făcut, și să te ajute Dumnezeu pe tine și pe mine, să ”ducem mântuirea noastră până la capăt” (Filipeni 2:12). Amin!

Andrei Bălulescu

 

Credința NOASTRĂ ȘI CRĂCIUNUL...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Decembrie, 2014

Toate sărbătorile sunt frumoase, dar cele de iarnă au bucurie și farmec aparte. Pentru creștini, bucuria și farmecul lor n-ar fi depline fără evlavie, însușire ce caracterizează credința vie, fără laudă și închinare, fără post şi rugăciune.

A treia mare sărbătoare a creştinătăţii este Crăciunul, o denumire populară, pentru că, teologic, se spune Nașterea Domnului. Sărbătoarea Naşterii Domnului trebuia să poarte un nume. Românii i-au zis de la început Crăciunul, denumire pentru care există explicaţii teoretice contradictorii.

În paralel cu credinţa creştină, cultura populară a dezvoltat legende în care chiar  s-a  crezut. Astfel întâmplările din Betleem au fost românizate, prin prezenţa unor personaje închipuite: Crăciun şi Crăciuniţa, cu valoare literară, dar fără implicaţii şi semnificaţii biblice. Oricum, cuvântul Crăciun are vechime în limba noastră. Clerul românesc n-a încercat să înlăture cuvântul Crăciun. În Cazania lui Varlaam (1643) se întâlneşte expresia Sărbătoarea Născutului. Cuvântul este parte a simţirii noastre, a sufletului românesc.

Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat în om. Întruparea nu putea avea loc decât în felul de a fi al omului: prin naştere şi prin jertfă a putut lua asupra Sa păcatele lumii.

Păstoritul, ocupaţie de bază la români, găsea în Evanghelia după Luca (2:8-20) o formă de viaţă asemănătoare: “ În ţinutul acela erau nişte păstori, care stăteau afară în câmp, şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor” (Luca 2:8). Păstorii din ţinutul Betleemului au primit vestea Naşterii Domnului de la Dumnezeu dintr-o mare iubire: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). Strămoşii noştri, neam de păstori, au primit cu bucurie vestea mântuirii. Şi noi, astăzi, trebuie să avem o adâncă recunoştinţă pentru că am răspuns chemării Domnului, determinată de dragostea divină. Noi trebuie să trăim Naşterea Domnului pe măsura acestei iubiri care s-a desăvârşit în jertfă. Omenirea a jertfit inutil sânge omenesc şi de animale şi nu s-a schimbat. Din iubire, Isus, Domnul nostru, a coborât în lumea păcatului să redea omului ceea ce a pierdut în Grădina Edenului. Ieşirea de sub robia păcatului, eliberarea de teama de moarte şi de fărădelegi şi-au găsit momentul în planul lui Dumnezeu prin Isus: “Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul; astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos Domnul” (Luca 2:10-11). Păstorii, oameni simpli, au crezut şi l-au văzut. Magii i-au văzut steaua. Noi, mai presus decât magii, vedem Cuvântul Său. Trăirea Cuvântului este credinţa vie.

Ca om, eu ce iubesc? Ca oameni, noi ce iubim? Răspunsul se vede în “nașterea din nou”, singura cale spre viaţa veșnică.

Constantin Teodorescu

 

"Croiți cărări drepte cu picioarele voastre"...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Noiembrie, 2014

Atunci când mergem prin pădure și găsim o potecă (cărare), ne dăm seama că pe acolo a mai mers cineva. Cel care a trasat cărarea a căutat cele mai accesibile și mai sigure locuri pentru a fi cât mai ușor de mers pe ele. Cu cât sunt mai bătătorite, cu atât înseamnă că a mers mai multă lume pe ele.

Din punct de vedere spiritual, lucurile stau cam la fel: sunt cărări care duc la viață și cărări care duc la moarte. Cele care duc la viață sunt vechile cărări pe care au mers sfinții din vechime, oamenii Lui Dumnezeu. Este mult mai ușor să mergi pe o cărare netedă și dreaptă care să te ducă la destinația dorită. Dar câteodată, noi suntem chemați să trasăm cărări noi, drepte. De multe ori când rătăcim și nu găsim destinația, calea Lui Dumnezeu, El ne îndeamnă să ne întoarcem la cărările vechi (Ieremia 6:16). Apostolul Pavel ne spune „Călcați pe urmele mele întrucât și eu calc pe urmele Lui Hristos.” adică, mergeți pe calea pe care merg eu, pentru că a fost croită (trasată) de Hristos. Isus a spus: "Eu Sunt Calea care duce spre cer" .

În același timp, sunt cărări care duc la moarte. Proverbe 7:27 spune „Cărarea femeii stricate duce spre locuința morților.” Proverbe 1:15,16 spune de o cărare a celor răi care varsă sânge. În Psalmul 1:1 se vorbește despre calea celor păcătoși. Proverbe 4:19 „Cărarea celor răi este ca întunericul gros.” În contrast, Proverbe 4:18 spune „cărarea celor neprihăniți este ca lumina strălucitoare, a carei strălucire merge mereu crescând, până la miezul zilei.”

Biblia ne arată în Iov 31:4, că Dumnezeu vede toți pașii nostri. Un tată, dorind să-și ajute fiul să meargă la Biserică într-o zi când căzuse zăpada, mergea înaintea fiului croindu-i o cărare. Pentru fiu era mult mai ușor să calce pe cărarea croită de tatăl său. Proverbe 22:6 spune „Învață-l pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze și când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.” Ce cărări trasăm noi ca și părinți pentru copiii noștri? Croiesc picoarele noastre cărări spre adunare, cărări spre locurile de rugăciune, spre citirea Bibliei, cărări spre casele celor în nevoi, a celor în suferință, spre casa orfanului și a văduvei? Care sunt cărările pe care le croim noi pentru copiii noștri? Cândva vom fi trași la răspundere pentru cărările care le-am croit pentru ei.

Domnul să ne ajute să croim cărări drepte care să ducă spre împărăția Lui Dumnezeu, spre Cer.

Dan Strugari

 

Casa lui Dumnezeu - o cetate așezată pe un munte sau un turn Babel (1 Timotei 3:15)...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Septembrie, 2014

Cu toții știm din Sfânta Scriptură ce este Biserica. Ea este un grup de oameni chemați afară din lumea aceasta, prin apartenență și prin chemare, pentru a fi ai lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ne-a lăsat în necunoștință despre lucrul acesta și prin inspirația Duhului pe care a dat-o oamenilor săi, și în mod special lui Pavel, noi înțelegem chemarea pe care Dumnezeu o are pentru Biserică. În Scriptură sunt folosite mai multe metafore când se vorbește despre Biserică, cum ar fi: trup, mireasă, clădire, preoție, turmă, mlădițe, și fiecare metaforă vorbește de la sine despre ce este Biserica și  misiunea ei. Dar versetul acesta scris de Pavel lui Timotei, trage un semnal de alarmă despre ce poate deveni Biserica, datorită acțiunii oamenilor care o alcătuiesc. Această avertizare, care trebuie să fi fost inspirația Duhului, vorbește despre fiecare membru al Bisericii, dar poate cu o anumită greutate a responsabilității, pentru cei care slujesc într-un fel sau altul în Biserică. Cum poate deveni o Biserică, chemată să fie o cetate așezată pe un munte, un turn Babel.

Trebuie să fac o precizare înainte de a continua: nu vorbim acum de Biserica universală, ci vorbim de Biserica mea, a noastră, Biserica locală din care noi facem parte direct. Acum să ne întoarcem la subiectul nostru. Pentru a înțelege acest lucru, trebuie să ne întoarcem la exemplul pe care îl găsim în cartea Geneza 11. Spațiul nu-mi permite să-l reamintesc pentru dumneavoastră, dar presupun că-l știți, așa că voi trece direct la subiect. De ce acest exemplu al construirii acestui turn este negativ? Pentru că ascunde în el câteva lucruri negative. În primul rând pentru că această lucrare era pe lângă multe alte lucruri, cum ar fi: sfidarea, provocarea,  o încălcare a voii lui Dumnezeu. Pur și simplu, acei oameni salvați din apele potopului, au uitat menirea lor. Menirea lor nu era să-și facă un nume ca cetate (versetul 4),  ci să umple pământul.  Biserica nu este chemată numai ca să adune împreună și să-și facă un nume cu care să se laude, ci să ducă Evanghelia mântuirii la oameni. S-a întâmplat același lucru cu Biserica primară care se aduna la Ierusalim. Au uitat menirea lor, dar Dumnezeu le-a trimis o prigoană, fiind obligați apoi să plece spre marginile pământului. Apoi, acei oameni și-au luat dreptul de a fi liberi, și în liberatea lor au ales să facă ce vor ei, care le-a anulat astfel frica de Dumnezeu. Când într-o Biserică apare libertatea de a face ce vrei, nemaiținând cont de nimeni și nimic, acolo nu mai este frică de Dumnezeu. Anania și Safira ne-au învățat lucrul acesta. Dumnezeu a fost obligat să intervină și rezultatul a fost restabilirea fricii de Dumnezeu (vezi Fapte 5:11).

De asemenea apare la acei oameni eliminarea din lucrarea lor a lui Dumnezeu, și pe primul loc este omul și puterea lui. Pentru o Biserică este periculos și atunci când Dumnezeu spune că nu mai sunt cu voi din pricina păcatului, dar și atunci când omul îl elimină pe Dumnezeu din Biserică, fiind doar pomenit, dar nu și cel onorat. Prea multe laude de la amvoanele Bisericii pentru slujitori pentru ce au făcut; prea multe vorbe despre realizările noastre; prea mult vorbim despre talentele noastre, când de fapt Dumnezeu este cel care le-a făcut prin noi și El merită toate laudele. Cuvintele lui Pavel sunt clare: luați seama la cum vă purtați în Biserică, pentru că viitorul ei depinde și de acest lucru.

Daniel Meseșan

 

Pentru că ai preț în ochii mei (Isaia 43:4)...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Iulie, 2014

Biblia spune despre Laban că avea două fete: Lea și Rahela. În ochii tuturor, Lea era nevasta pe care soțul ei Iacov nu o iubea, cu care a rămas din obligație. Era sora mai mare a lui Rahela. Nu era frumoasă, și de aceea nu era iubită. Tatăl ei a folosit-o ca să-l înșele pe Iacov, de frică să nu rămână nemăritată. Geneza 29:3 "Era o femeie cu ochii slabi" (adică erau roșii de atâta plâns), era o femeie disprețuită care plângea mult. Nimeni nu găsea valoare în ea, nici soțul ei, nici tatăl ei, nici sora ei. Dumnezeu a văzut că Lea nu era iubită, a văzut plânsul și durerea ei și a făcut-o să aibă copii. Și nu orice copii. Ea l-a născut pe Iuda (seminția regală) din care avea să se nască Hristosul, l-a născut pe Levi (seminția preotească) prin care avea să vină Moise. În toată istoria Biblică, nu găsim că cineva ar fi lăudat pe Dumnezeu până la Lea. Geneza 29:35 "Lăudat fie Yahveh - Yudah". În timp ce Rahela era iubită de soțul ei, Lea era iubită de Dumnezeu - ea a adus pe lume cea mai mare parte a națiunii Israel.

Poate ești ca Lea, ești disprețuit și părăsit cu ochii roșii de plâns, și parcă nimeni nu găsește valoare în tine și nimeni nu te iubește. Poate că ești trist și cu capul plecat, că nu ai preț în ochii oamenilor, însă Dumnezeu vede inima ta. Dragostea Lui Dumnezeu pentru Lea a făcut ca din ea să se nască lucruri pentru veșnicie, pe când dragostea lui Iacov pentru Rahela era temporară. Dragostea Lui Dumnezeu poate să nască prin tine lucruri și oameni pentru Împărăția Lui Dumnezeu, pentru că deși nu ai preț în ochii oamenilor, ai preț în ochii Lui Dumnezeu, "De aceea, pentru că ai preț în ochii mei... dau oameni pentru tine, și popoare pentru viața ta..."

Dumnezeu a dat pe Fiul Său pentru că ai preț în ochii Lui. El îți cunoaște orice lacrimă, orice oftat, orice durere. De aceea, ți-a pregătit un loc unde cei prețuiți în ochii Lui să găsească odihnă și mângâiere. Încrede-te în El din toată inima. Apocalipsa 21:4 "El va șterge orice lacrimă din ochii lor...nu va mai fi nici tânguire nici țipete, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut". Amin!

Dan Strugari

 

Martori ai Învierii...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Mai, 2014

Dragi frați și surori,

Sărbătoarea Învierii Domnului Isus Hristos ne aduce aminte că avem valoare înaintea lui Dumnezeu!  Nu trebuie să uităm însă, că bucuria și pacea pe care ni le aduce credința în învierea Sa au început cu un drum al suferinței. Un drum pe care Domnul Isus a acceptat să-l parcurgă în locul nostru până la capăt, jertfindu-se pe cruce ca noi să trăim având nădejdea vieții veșnice. Dumnezeu ne-a arătat o dragoste atât de mare, încât a trimis pe Singurul Său Fiu să ne elibereze de robia păcatului, să ne aducă de la întuneric la lumină, de la moarte la viață, de la disperare la speranță!  Ce mare har, ce sacrificiu suprem! Am fost chemați să călcăm pe urmele Lui, de aceea vă invit să vă întrebați împreună cu mine:

Când ne-am sacrificat ultima dată pentru un semen de-al nostru? 

Când ne-am făcut timp să arătăm că ne doare suferința celorlalți?

Când am renunțat la ce era al nostru pentru a aduce bucurie altora?

Când am ridicat pe cel căzut?

Când am încurajat pe cel deznădăjduit?

Când...?

Știind că ne-am pus încrederea în Dumnezeul Cel Viu și așteptând revenirea în slavă a Mântuitorului, vă îndemn să fim martori ai învierii Domnului Isus, călcând pe urmele Lui, făcându-L cunoscut și răspândind în jurul nostru speranța mântuirii! "Și mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viața veșnică, și această viață este în Fiul Său." (1 Ioan 5:11).

Hristos e viu! Puterea învierii Lui să se reverse peste viața voastră și să vă învioreze inimile!

Gabriel Gorcea

 

 

JERTFA DE PAȘTE, JERTFA SUPREMĂ

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Aprilie, 2014

Așa cum o picătură de cerneală schimbă culoarea apei dintr-un pahar, tot așa sângele care a curs pe cruce a schimbat istoria lumii. Dumnezeu a declarat din cer că ne iubește „cu o iubire veșnică”, și a venit pe pământ s-o demonstreze, murind pe o cruce pe Dealul Căpățânii. Jertfa de pe cruce ne învață cât de mare este dragostea Lui Dumnezeu care se jertfește pentru salvarea, chiar și-a celor mai nevrednici dintre oameni. Ne învață că putem avea încredere în această dragoste care a coborât din cer, până în adâncul abisului, și a apucat mâna mea tremurândă, și m-a ridicat în brațele iubirii eterne. Însă, ne mai învață cât de mare este decăderea umană. „Să omori pe vrăjmașul tău”, este oarecum logic, dar să omori pe cel ce îți dorea binele mai mult decât ți-l dorești tu însuți…? Ce s-a întunecat atunci mai mult, mintea sau inima…?” Moartea era plata păcatului, dar El a fost acolo în locul meu și al tău. A murit de moartea noastră ca noi să avem viața Lui.

Biblia declară că Dumnezeu însuși va șterge lacrimile din ochii celor răscumpărați. Dar Biblia nu zice nimic despre lacrimile din ochii Lui Dumnezeu. După miliarde de ani de veșnicie, când toți cei răscumpărați vor fi uitat de mult necazurile de pe pământ, Dumnezeul Cel însingurat va suspina cu suspine negrăite pentru cei pierduți. „Ce aș mai fi putut face și n-am făcut...?” Jertfa Lui Isus de pe cruce a fost JERTFA SUPREMĂ, alta mai mare nu există. Dovada stă, Învierea Lui, și odată cu învierea Lui, învierea noastră din moartea păcatului. Romani 4:25 „A murit din pricina fărădelegilor noastre, și a înviat din pricina că am fost socotiți neprihăniți.”

Salutul frumos „Hristos a Înviat!”, ne aduce aminte de prețul care s-a plătit pentru a fi socotiți neprihăniți. Slăvit să fie Domnul pentru aceasta, în veci de veci, Amin. Să ne lăsăm atrași de Cel ce de la înălțimea Golgotei ne-a declarat „iubire veșnică”.

Dan Strugari                                                                                                                                              

 

Marea Dare de Seamă

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Martie, 2014

Eclesiastul 12:14 – ,,Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău." .

Intrăm în perioada când cei mai mulți dintre noi, din Canada, trebuie să ne facem taxele venind în fața contabilului cu dovezi la banii făcuți, la cei cheltuiți și multe alte justificări. Este lege ca acum la sfârșit de an fiscal, să ne socotim cum stăm față de guvern cu banii noștri. Similar, ne apropiem cu pași repezi de momentul când vom sta în fața lui Dumnezeu, și asemănător cu dregătorii pământești, Împăratul slavei ne va cere socoteală. Această socoteală trebuie dată fața de ”orice faptă” făcută cât vom fi trăit în trup. Totodată, nu contează că a fost faptă bună sau rea, cu intenție sau fără, pe față sau în ascuns, ci toate acestea vor fi judecate de Dumnezeu.

Imaginați-vă stând în fața unui judecător, într-o sală plină de oameni, iar toate acțiunile și gândurile, certurile și nemulțumirile, judecățile și supărările din acea zi, să fie spuse cu voce tare. Cum ne-am simții? Posibil jenați și rușinați de faptul că acești oameni (fie străini, fie cunoscuți) ne-ar cunoaște cele mai intime scăzăminte cu care ne confruntăm zi de zi. V-aș îndrepta acum privirile înspre altă sală de judecată, mult mai mare, cu o audiență nu compusă din oameni de rând, ci din sfinții lui Dumnezeu. Pavel ne spune in Evrei 12:1 că suntem ”înconjurați cu un nor așa de mare de martori”; aceștia au biruit lumea și poftele ei, și și-au spălat hainele in sângele Mielului. În fața lor, și în fața întregii omeniri, mi se vor citi cele mai intime și ascunse fapte ale mele, iar eu va trebui să îi justific lui Dumnezeu, că nu am greșit. Ca să pot face așa, ce fel de fapte ar trebui să am eu? Ioan botezătorul striga : ”Faceți, dar, roade vrednice de pocăința voastră.” (Matei 3:8).

Ne apropiem de Marea dare de seamă. Iubit cititor, puneți astăzi întrebarea: oare se pot citi cele mai ascunse fapte ale tale în fața tuturor sfinților? Dacă nu, te îndemn azi, dovedește-ți mărturisirea credinței în Dumnezeu prin fapte ale pocăinței și o viață de sfințenie, după modelul suprem al desăvârșirii: Isus Hristos Domnul.

Andrei Bălulescu                                                                                                                                                                                                                                                                                          

 

MEDICAMENT PENTRU INIMA TA

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Februarie, 2014

Proverbe 12:25 -  "Neliniștea din inima omului îl doboară, dar o vorbă bună îl înveselește."

O nouă știință se ridică cu mare forță în medicină, însă vine foarte târziu, după ce multe "victime" au picat din neștiința noastră. Este vorba de o nouă ramură medicală numită Psihocardiologie. Ea studiază legătura dintre puterea minții și inimă. Se poate oare îmbolnăvi un om prin atitudinea minții? Poate un om prin depărtarea lui de Dumnezeu, stăpânit de sentimente de ură, răutate, invidie, nemulțumire, îngrijorare, să-și îmbolnăvească inima?

Un grup de 40 de savanți germani au scris o carte cu dovezi clare în acest sens. Da! Tristețea, durerea, ura, invidia, nemulțumirea, stresul, ne îmbolnăvesc inima, organul fizic, motorul trupului. Corpul nostru, este templul Duhului Sfânt, care odată "doborât" de boli și deznădejdi își va pierde abilitățile și rolul cu care Dumnezeu a îngăduit călătoria omului pe acest pământ - să fim după chipul și asemănarea Sa. Să ne iubim și să ne ajutăm unii pe alții. Un om bolnav nu se poate bucura de nimic, nu poate ajuta pe nimeni fiindcă el însuși are nevoie de ajutor. Știința are meritul - singurul merit de fapt - de a fi recunoscut și identificat problema. Însă, știința nu are nici o șansă de a găsi "tratamentul" atâta timp cât îl caută ÎN AFARA Lui Dumnezeu. Soluția primordială a problemei nu este în farmacii, la doctori, CI ESTE LA DUMNEZEU. Cine ne poate da speranță și încredere în ziua de mâine astfel încât îngrijorarea să nu ne mai doboare? Răspunsul este unul singur: doar Dumnezeu.

Isaia 50:4 "Domnul Dumnezeu mi-a dat o limbă iscusită ca să știu să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare." Scriptura se dovedește a fi farmacia Lui Dumnezeu în care se găsește medicamentul potrivit și alinarea pentru orice suflet trist și neliniștit. Înainte de a fi îmbolnăvită inima, de a fi pierdută credința, înainte de a fi prea târziu, caută un răspuns la Dumnezeu. O vorbă bună, un gând bun, plin de dragostea Lui Dumnezeu, poate face minuni. O atitudine pozitivă, plină de încredere, bazată pe Cuvântul Lui Dumnezeu ne va da putere să răzbatem prin zbuciumul acestei vieți și să ajungem la capăt, când vom primi cununa de învingători, chiar de la Tatăl Ceresc.

Citește Biblia unde vei găsi medicamentul potrivit pentru starea ta sufletească, oricare ar fi ea.

Dan Strugari

 

DORINȚĂ PENTRU ANUL 2014

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Ianuarie, 2014

Care ar putea fi dorința unui creștin la începutul unui an nou? Adevăratul creștin va zice cu smerenie: ”Doamne, facă-se voia Ta în viața mea!”.

Dar care este voia lui Dumnezeu cu privire la copiii Lui? În 1 Tesaloniceni 4:3 ni se dă un răspuns: ”Voia lui Dumnezeu este sfințirea voastră…” (merită să citești toate versetele care urmează până la sfârșitul capitolului, pentru că sunt enumerate sfaturile lui Dumnezeu în această direcție).

Și dacă sfințirea noastră personală nu este la nivelul pe care Dumnezeu îl așteaptă, mai avem o nădejde cuprinsă în 1Tesaloniceni 5:23 “Dumnezeul păcii să vă sfințească El Însuși pe deplin…”. Da, El știe modela ființa mea sau a ta acolo unde sfințirea personală nu reușește să se producă.

Dar de ce este așa importantă sfințirea? Evrei 12:14 ne spune: ”Urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul”. În această situație, cea mai potrivită rugăciune pentru anul 2014 ar putea fi versetul 1 din 2 Corinteni: ”Deci, fiindcă avem astfel de făgăduințe, preaiubiților, să ne curățim de orice întinăciune a cărnii și a duhului, și să ne ducem sfințirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” . AMIN!

Marinela Bălulescu

 

COPILUL CARE SCHIMBĂ TOTUL

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Decembrie, 2013

(Isaia 9:6-7) Căci un copil ni s-a născut… acum două mii de ani, S-a născut în lume un copil deosebit. Nașterea Lui avea să schimbe lumea și istoria pentru totdeauna.

El a fost promis din veșnicie. Nașterea Lui a fost o minune, s-a născut dintr-o fecioară. (Isaia 7:14). La doi ani un împărat a încercat să-l omoare / trei magi din trei țări îndepărtate, l-au căutat să i se închine. Când s-a făcut mare, era numit de unii Tâmplarul din Nazaret, de alții Fiul lui David, de alții fiul lui Iosif și al Mariei, numit de Petru Cristosul Dumnezeului Celui Viu, iar de Toma, Domnul meu și Dumnezeul meu. Dar cea mai frumoasă mărturie a fost din partea Tatălui Din Cer „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3:17).

Acesta era Isus, Profetul din Nazaret care învață pe oameni despre Împărăția Lui Dumnezeu, vindecând bolnavi, curățind leproși, deschizând ochii orbilor și înviind pe morți. El s-a făcut fiul omului ca să ne facă pe noi fiii Lui Dumnezeu. El s-a coborât din cer pentru ca noi să mergem în cer. A umblat pe drumurile prăfuite aicea jos, pentru ca noi să umblăm pe străzi de aur în Ierusalimul ceresc. A murit de moartea noastră ca noi să avem viața Lui. Mulți oameni s-au născut în lume, dar niciunul nu a schimbat lumea și istoria ca El. Împărații s-au ridicat și au căzut în istorie, dar împărăția Lui nu va avea sfârșit (Isaia 9:7). Să sărbătorim dar, sărbatoarea nașterii Domnului, cu cele mai frumoase gânduri de pace, bucurie și dragoste. Această sărbătoare ne face să ne-ntoarcem la cel ce este Domnul Domnilor și Împăratul Împăraților, să ne plecăm genunchii dar nu la iesle, ci în fața tronului de har.

A Lui să fie cinstea, slava, și puterea în veci de veci, Amin!

Dan Strugari

 

Muzica Creștină Contemporană

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Noiembrie, 2013

Până în ultimul secol, sau mai bine zis deceniu, nu s-a putut vorbi de o globalizare a muzicii, în schimb technologia actuală a înlesnit comunicarea pe calea virtuală într-un așa mod, încât înfluențele muzicii religioase contemporane din vest se impregnează în întreg regnul religios și cu precădere în rândul tinerilor.

Stilurile de muzică contemporană se îndepărtează tot mai mult de genurile de muzică religioasă de care s-a bucurat creștinătatea în ultimele secole. De remarcat este faptul că muzica religioasă pînă în ultimul deceniu avea o caracteristică melodică regională, cu excepția imnurilor religioase internațională. Aceasta, datorită compozițiilor autorilor regionali care au fost inspirați să compună versuri și melodii. De exemplu, cântările creștine din India diferă considerabil față de cele din Etiopia (ne referim la linia lor melodică) și diferă cu mult mai mult față de cele din estul Europei, spre exemplu România, sau de cele country din vestul Americii de Nord. Folclorul fiecărei regiuni își lăsa amprenta asupra compozițiilor religioase locale.

Acum, în dreptul generației tinere vorbim de alte stiluri de muzică la nivel global , pop, rock, rap,… împrumutate din lume. Aceasta dă un nou curs manifestării credinței, influențând-o considerabil. De aceea, este important să analizăm influențele pozitive sau negative pe care le are noul stil de muzică contemporană creștină asupra credincioșilor și pentru aceasta vom analiza inspirația, motivația, scopul și efectele muzicii contemporane creștine în lumina Sfintelor Scripturi precum și a unor creștini calificați în domeniul muzicii creștine.

Influența sau inspirația muzicii contemporane. Pentru a vorbi de inspirația sau influența muzicii creștine contemporane, ar trebui să ne uităm la ”zestrea”, comorile ce le-am moștenit de la înaintașii noștrii care au suferit pentru credință și prin care am primit și noi această veste bună a evangheliei. Oamenii aceștia au demonstrat că au dus credința până la capăt, dovadă fiind sfârșitul alergării lor. Scriptura ne învață să privim spre ei, și să le urmăm credința Evr.13:7. Ne referim acum cu precădere la poeți și compozitori celebri, români, care au lăsat în urma lor urme adânci ale credințe statornice, Nicolae Moldoveanu care a compus mii de melodii, majoritatea cu texte profunde, dar a compus melodii și pentru alte poezii scrise de Traian Dorz, Costache Ioanid si alții. (Va urma…)

 

 

DESPRE MILOSTENIE...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Octombrie, 2013

În Iudaism, stânga și dreapta au înțelesuri și conotații spirituale. Stânga are de-a face cu partea firească, profană, lumească. Dreapta în schimb, reprezintă duhovnicescul, spiritul, binele.

Eclesiastul 10:2 spune: "Inima înțeleptului este la dreapta lui, iar inima nebunului la stânga lui." Atunci când este vorba de milostenie, Isus spune în Matei 6:3, "Ci tu, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta...". Interpretarea corectă a acestui verset ar fi "Nu lăsa firea ta să se implice în ceea ce face duhul tău. Nu amesteca firescul cu duhovnicescul." A se observa că stânga doar știe iar dreapta este cea care face. Oamenii de știință au decoperit că lobul stâng al creierului are funcții raționale, de judecată, și este responsabil cu cifrele. Lobul drept însă se ocupă de relațiile interumane și se ocupă cu sentimentele, cum ar fi mila și bucuria. Când Isus spune "să nu știe stânga ce face dreapta", asta arată că dreapta este dispusă oricând să facă, iar stânga îi stă împotrivă. Când partea duhovnicească dintr-un om vrea să acționeze în milă, partea firească începe să judece. "De ce dai? De ce atât? Știi tu unde merg banii tăi? Știi tu ce se face cu ei?", etc. Când stânga își începe judecata, dreapta, partea spirituală, este acuzată de lipsă de înțelepciune. Așa pot să înțeleg de ce preotul și levitul au trecut pe alături de cel căzut în drum. Ei au intrat la judecată cu cel căzut și au găsit o mulțime de argumente să-l lase acolo: "Își merită soarta". De aceea spune psalmistul, "Nu intra la judecată cu robul tău, ci în mila ta primește-mă".

Stânga este partea de ocară (le va spune celor de la stânga lui: "Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic"). Dreapta este locul de cinste. La dreapta Lui Dumnezeu stă Hristosul și vor sta cei răscumpărați, Matei 25:34, "Veniți binecuvântații Tatălui Meu" , pentru că n-au lăsat să știe stânga ce face dreapta ("am fost gol, flămând, străin, bolnav și ați avut milă de mine").

Mila biruie judecata. Doamne vrem ca toți să fim la dreapta ta! Amin.

Dan Strugari 

 

NOI ÎN CINE NE ÎNCREDEM?...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Septembrie, 2013

„Unii se bizuie pe carele lor, alţii pe caii lor; dar noi ne bizuim pe Numele Domnului Dumnezeului nostru.  Ei se îndoaie şi cad; dar noi ne ridicăm şi rămânem în picioare.” (Psalmul 20:7-8).

Noi nu suntem ca ei… Ei se încred în lucrurile lumii, dar noi… NOI…  Dar noi?  Pe ce ne bizuim noi?  Nu teoretic, ci practic… nu cu vorba, ci cu fapta?  Care sunt lucrurile pe care noi ne bazăm în fiecare zi?  Ne place să ne vedem pe noi înşine mai diferiţi… mai buni, mai înţelepţi, mai privilegiați…  Dar legăturile dintre noi ne dau de gol: nu este diferență între noi și ei!

De ce totuși noi, cei ce ne “bizuim” pe Domnul, suferim aceleași înfrângeri ca ei?  Am pus această întrebare în dreptul înfrângerilor personale, iar răspunsul Domnului a fost surprinzător: “Ei se îndoaie și cad, dar noi ne ridicăm…”   Ei cad… DAR NOI NE RIDICĂM!  De unde ne ridicăm noi, dacă ei cad?  Oh, ne ridicăm fiindcă avem de unde!  Ne ridicăm pentru că şi noi cădem! Am înţeles mesajul Domnului în adâncul sufletului meu: “…tu nu te bizuieşti pe Numele Meu, cât te bizuieşti pe faptul că tu nu cazi… că tu ai depăşit faza slăbiciunilor… că tu eşti tare!...   Şi m-am căit pentru toate luptele duse pe această bizuinţă…  Duhul Domnului mi-a rostit în şoaptă, inimii mele: “…și tu eşti tot ţărână… supusă aceloraşi slăbiciuni ca ei… şi tu cazi în aceleaşi gropi ca ei… şi tu te împiedici şi te îndoieşti ca ei… Singura diferenţă este că tu te ridici!  Dar dacă te ridici, nu este prin puterea ta, ci prin nădejdea care Eu am pus-o în duhul tău!  Dacă te ridici, este prin Harul Meu!  Iar dacă rămâi în picioare, este pentrucă Eu îţi dau putere,pentru slava Numelui Meu!

Cu suflet umilit, am înţeles un alt verset pe care l-am folosit mult… dar l-am înţeles puţin: Astfel, dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă. (1Corinteni 10:12).  Adică, “Tu, care te vezi bun… adu-ţi aminte că înainte să stai în picioare, ai căzut şi ai fost ridicat de un Dumnezeu îndurător, PENTRU Numele Lui cel Sfânt!  Adu-ţi aminte că te-ai îndoit şi n-ai fost tare!  Iar după ce îţi aminteşti aceste lucruri, dă slavă Celui ce te-a ridicat, nu puterilor tale care te-au trădat de atâtea ori!  Abia apoi, smerit, priveşte la cei din jur… cu milă, căci nici tu nu eşti mai bun!

Doamne, pentru toate luptele în care ne-am bizuit pe Tine doar teoretic, iartă-ne!  Pentru toate “carele şi caii noştri deghizaţi” în care ne-am încrezut, iartă-ne!  Deschide-ne Doamne ochii să vedem că nu suntem nici unul bun, nici unul vrednic… şi să ne căim fudulia!  Dă-ne Isuse un duh smerit ca să putem privi cu dragoste, milă şi îndurare pe cei cu care Tu ne-ai înconjurat, pentruca astfel, chipul Tău şi Lumina ta să fie răspândită de noi, cei peste care a fost pus Numele Domnului Dumnezeu!  Amin!

Elena Gorcea

 

SĂ ÎNDRĂZNEȘTI ÎN NUMELE LUI...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - August, 2013

„...ȘI ACUM DOAMNE, uită-te la amenințările lor, dă putere robilor tăi să vestească cuvântul tău cu toată îndrăzneala...”

Sir Francis Drake a fost un mare navigator, dar și un mare creștin. El a rostit o frumoasă rugăciune.

Rugăciunea lui Sir Francis Drake: "Tulbură-ne Doamne când suntem prea mulțumiți cu noi înșine, când ni se împlinesc visurile, pentru că am visat prea mărunt când am ajuns în siguranță la destinație, fiindcă am vâslit prea aproape de țărm. Tulbură-ne Doamne când sătui de lucrurile pe care le avem, ne-am pierdut foamea de Pâinea Vieții, când îndrăgostiți de viață, am încetat să mai visăm la veșnicie, când în strădania de a zidii un pământ nou, am dat uitării Cerul. Tulbură-ne Doamne ca să îndrăznim mai strașnic să ne avântăm în mările învolburate, în larg, unde furtunile ne vor învăța despre stăpânirea Ta, unde fără țărmuri la orizont vom vedea stelele. Îți cerem să împingi zarea nădejdilor noastre și mai departe, iar viitorul să-l aduci mai aproape de noi, cu putere, îndrăzneală, speranță și dragoste. Îți cerem acestea în Numele Căpitanului nostru, Isus Hristos, Amin!"...

Dacă vrei să calci pe apă, trebuie să te dai jos din barcă. Dacă vrei să vezi minuni, trebuie să ceri cu îndrăzneală lucruri mari de la Dumnezeu. Chiar și atunci când se ridică valurile, și bat furtunile năpraznic, chiar dacă amenințările celor ce te urăsc sunt tot mai mari, nu uita că ai de partea ta pe Dumnezeul Atotputernic. De aceea, roagă-te Domnului să-ți dea putere să îndrăznești în Numele Lui. Amin!

Dan Strugari

 

DACĂ UMBLĂM ÎN LUMINĂ...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Iulie, 2013

DACĂ UMBLĂM ÎN LUMINĂ, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat.” ( 1 Ioan 1:7).  

Dacă acest cuvânt este adevărat, calitatea părtăşiei dintre noi spune multe despre umblarea noastră în lumină… sau întuneric.  Înţelegerea acestui adevăr a pus un mare semn de întrebare în dreptul relaţiilor mele cu cei din jur. Ce dovedesc acestea despre mine şi relaţia mea cu Domnul? 

Am găsit foarte ilustrativă o experiență din viaţa de zi cu zi.  Noaptea, într-o cameră fără lumină, toate lucrurile sunt văzute în nuanţe de gri: o haină albă poate apărea gri închis, pe când, în comparație cu un obiect negru, o haină galbenă poate crea iluzia că este albă.  În întuneric luăm negrul ca reper şi cu cât contrastul este mai mare, cu atât mai “alb” ni se pare un obiect. Dacă privesc deci un obiect alb şi în întuneric îl văd gri închis, îmi spune lucrul acesta ceva despre obiectul respectiv?  Nu, dar îmi spune totul despre faptul că eu sunt în întuneric!  Dacă ies la lumină însă, pot avea surpriza să văd că haina care în întuneric am crezut că este albă, nu este albă deloc!  Haina mea “curată” în întuneric, poate fi găsită cu multe pete în lumină.  De ce?  Pentrucă în lumină se schimbă reperul: nu mai compar nimic cu negru, ci cu alb.

În relaţiile cu cei din jur, ce spune despre mine faptul că îi văd pe toţi negri şi nu găsesc pe nimeni bun?  Dacă numai haina mea e albă şi nimeni nu e vrednic de respectul şi dragostea mea, umblu eu în lumină?  Şi dacă aş fi în lumină, m-ar interesa atât de mult petele de pe veşmântul altora, când pe veşmântul meu se văd atâtea?  Ce plăcută ar fi părtăşia dacă nu aş pune preţ pe diferenţele dintre mine şi cei din jur, ci numai pe cele dintre mine şi Hristos!

Doamne, vindecă-mi ochii să văd desluşit întunericul din viaţa mea, și ajută-mă să mă pocăiesc, pentru ca lumina Ta să vindece părtăşia mea cu Tine şi cu fraţii mei!  Amin!

Elena Gorcea

 

FACEȚI AȘA...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Iunie, 2013

FACEȚI AȘA încât să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu...

Dumnezeu în dragostea lui cea veșnică a avut în vedere ființa noastră a fiecăruia, și în înțelepciunea Lui a făcut un plan. Ne-a creat un loc în care să putem să ne manifestăm întreaga noastră viață, ne-a rânduit anumite vremi istorice în care să ne naștem, și anumite locuri unde să viețuim. Și dacă avem viața și ființa, este datorită dragostei Lui. Aceasta ar trebui să ne facă deplini recunoscători față de Dumnezeu, și tot așa de mult, responsabili față de acest har. Și totuși Dumnezeu a avut în vedere prin toate acestea, viața noastră eternă. Viața aceasta este doar un preludiu a celei veșnice. Dar Dumnezeu, fiindcă știa că suntem doar țărână, fără putere de izbândă în viața aceasta de a ne putea păstra curați și vrednici pentru viața veșnică, ne-a pregătit cel mai mare Har, adică iertarea păcatelor prin jertfa Domnului Isus.

Acest Har nemărginit de mare, de a fi socotit neprihănit fără merite ci numai prin credința în Domnul Isus, poate fi făcut zadarnic, ineficient, chiar și de cei ce au crezut. Primul lucru care îl poate face ineficient, este întoarcerea de la mântuirea prin Har la aceea prin propriile fapte, anume, de a crede că îl poți îndupleca pe Dumnezeu să te accepte așa cum ești, datorită faptelor tale bune. Noi nu facem fapte bune pentru a fi mântuiți, ci fiindcă suntem mântuiți.

Un alt lucru care poate face zadarnic Harul mântuitor al lui Hristos, este ipocrizia. Acest păcat este cel mai răspândit astăzi, și se mai numește fățărnicie sau mândria smereniei, adică, a dori să pozezi ceea ce nu ești. Cel mai elocvent exemplu este Anania și Safira.

Tot în această sferă se manifestă cel mai mult, vorbirea de rău și judecata (Iacov.1.26). Aceste obiceiuri, îl împiedică cel mai mult pe credincios să se smerească și să-și rezolve problema carențelor spirituale. Astfel, harul iertării este înăbușit de mândrie, iar credinciosul rămâne cu haina mântuirii nespălată în jertfa Domnului Isus, contrar Apocalipsa 22:14 care ne spune că doar cei cu haina spălată au drept să intre în Împărăția Domnului Isus .

Ceea ce îi mai împiedică pe mulți creștini ai sec. XXI să rămână în Har, este Lăcomia, adică înlocuirea Domnului Isus cu banii, sau mai explicit, înlocuirea dorinței de sfințire și pregătire pentru întâlnirea cu Domnul, cu aceea de a te realiza material în lumea aceasta. Omul nu mai are timp să se roage și să mediteze la cele veșnice, fiind copleșit de dorința de a fi mai împlinit aici, astfel nesocotind ceea ce Dumnezeu i-a pregătit pentru o veșnicie (vezi 1Timotei 6:10).

Acestea sunt doar trei din multe alte piedici pe care vrăjmașul ni le pune înainte.

Frați preaiubiți, nu faceți ca harul nespus de mare al dragostei lui Dumnezeu arătat prin jertfa Domnului Isus, să fie făcut zadarnic de vremelnicia lucrurilor prezente, când gloria slavei cerești este doar la o bătaie de inimă—distanță.

Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Dumnezeu...? (Romani 8:35-38)

Andy Olariu

 

DE ACEEA ȘI DUMNEZEU L-A ÎNĂLȚAT...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Mai, 2013

“De aceea și Dumnezeu L-a înălțat”Filipeni 2:9

Când vorbim despre înălțarea Lui Isus la Cer ne gândim și la locul pe care îl vom moșteni și noi. Isus a spus în Evanghelia după Ioan 14:3 «...și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi.». Mai departe Isus spune în versetul 4 «...știți și calea într-acolo». Viața Domnului Isus, trăirea Lui este modelul vrednic de urmat pentru a fi înălțați la locul unde este El.

Pavel ne arată calea Lui Isus în Filipeni 2:6-9 «S-a dezbrăcat pe Sine însuși și a luat chip de rob». Isus spunea «Cine vrea să fie cel mai mare să fie robul tuturor. Versetul 8 «S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte și încă, moarte de cruce». Smerenia e o floare rară, o virtute care lipsește în vremurile noastre. 1 Petru 5:5 spune că «Dumnezeu stă împotriva celor mândrii, dar celor smeriți le dă har» și la «vremea Lui (timpul hotărât de Dumnezeu), El să vă înalțe».

Pavel continuă în versetul 8 din Filipeni 2, «S-a făcut ascultător până la moarte și încă moarte de cruce». Ascultarea de Dumnezeu face mai mult decât toate jertfele, 1 Samuel 15:22, "nu este jertfă mai mare decât ascultarea până la sacrificiu".

Răsplata, Filipeni 2:9 «De aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume»; Evrei 12:2 pentru «că a suferit crucea, a disprețuit rușinea, și șade la dreapta scaunului de domnie al Lui Dumnezeu». Când lucrarea Domnului Isus pe pământ s-a sfârșit, Tatăl a hotărât să Îl înalțe pe Domnul și l-a propriu. Fapte 1:9 “...pe când se uitau ei la El, S-a înălțat la cer și un nor L-a ascuns de ochii lor.”

Calea spre Cer trece pe unde a trecut Isus: dezbrăcarea de sine, smerenia, ascultarea, și suferința. Enoh și Ilie au trecut pe această cale. Milioane și milioane de oameni au făcut-o.

Nu vrei să vi și tu?

Dan Strugari

 

BUCURIA - MESAJUL ÎNVIERII...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Aprilie, 2013

Matei 28:9 ,,Bucurați-vă!” le-a zis Isus. Primul mesaj, primele cuvinte spuse de Domnul înviat celor ce au venit să vadă mormântul, a fost porunca de a ne bucura.

El, Domnul slavei, înviase! Cum putea mormântul să țină pe Cel ce era Învierea și Viața, și care înviase pe Lazăr, pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain? Pe cel ce era Calea, Adevărul și Viața? Cel prin care, și pentru care au fost create toate lucrurile? Ciudățenia vremurilor prezente este că de multe ori nici nu mai știm cum să reacționăm în anumite situații, și ce atitudine să luăm. Iată ca Domnul ne spune clar, așa cum le spunea celor care au fost martori ai învierii Sale - să ne bucurăm. Să ne bucurăm căci El a înviat cu moartea pe moarte călcând. A înviat, după cum zisese, după promisiunea făcută. Și-a împlinit cuvântul promis, ca întotdeauna. Să ne bucurăm deci, căci a ieșit biruitor și a dus la bun sfârșit lucrarea glorioasă de mântuire a noastră, a tuturor.

Când auzim salutul: "Hristos a înviat!" , să răspundem din toată inima: "Adevărat a înviat!" , bucurându-ne cu adevărat de aceasta. Bucurați-vă! Cu adevărat El e viu în vecii vecilor, și mijlocește pentru noi. Ce motiv temeinic de a ne bucura în inimile noastre. Hristos a înviat!

Gelu Tătar

 

CINE CREDE ÎN MINE...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Februarie, 2013

,,Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” (Ioan 7:38)

Într-o lume plină de oameni care declară credinţă în Dumnezeu… într-o Biserică a lui Dumnezeu apostolică, în care sute de oameni declară un botez al Duhului Sfânt… într-o viaţă trăită cu dorinţa de a sluji unui Dumnezeu Viu… caut şi mă întreb: unde sunt râurile de apă vie? Dacă din inima unui singur om credincios Domnului, ar trebui să curgă cel puţin două râuri – Isus a făcut apel la plural – în casa mea ar trebui să fie patru râuri… şi nu le văd! Ce să mai vorbim de Biserică – ar trebui să plutim toţi în apă vie… şi tot pe scaune suntem! Unde este apa vie? Dacă este, în ce stă dovada ei? Dacă nu este, de ce nu este?

Răspunsul Domnului a venit prin Luca 6:45 ,,Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; căci din prisosul inimii vorbeşte gura.” Nu a trebuit să privesc mai departe de… vorbele mele, ca să înțeleg. Am văzut cu durere că ele nu au fost întotdeauna râuri de viață… prea multe vorbiri de rău le-au descalificat! Am văzut cu durere că deși în puterea limbii mele a fost și viața și moartea, prea des a câștigat moartea! De unde să mai curgă râuri de apă vie? Durerosul adevăr este că vorbele noastre dovedesc ce este în inima noastră.

Dorim minuni şi lucrări de slavă în mijlocul nostru –şi bine facem– dar acestea nu se vor întâmpla fără credinţă! Şi atâta timp cât de pe buzele noastre picură moartea, suntem necredincioşi, oricât de Penticostali am fi!

Doamne, dă-ne o inimă nouă! Doamne, ajută-ne să ne pocăim, iar pocăinţa aceasta să fie dovedită de limba şi buzele noastre, ca să poată curge râurile de apă vie în familiile noastre şi în Biserica Ta! Amin!

Elena Gorcea

 

APELE DE SUS ȘI APELE DE JOS...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Februarie, 2013

,,Să fie o întindere între ape, și ea să despartă apele de ape.” – Și Dumnezeu a numit întinderea: ,,Cer” (Gen1:6-7).

Omul este creat din țărână, dar totuși 75% din om este apă. Omul are nevoie vitală să consume apă. La fel cum omul se deshidratează fizic fără apele de jos, el se deshidratează spiritual fără apele de sus.

Isus este Apa Vieții (Ioan 4:10). Dumnezeu a despărțit lucrurile firești de cele duhovnicești, a despărțit apele duhovnicești de cele firești. Apele de jos sunt lucrurile după care însetează omul firesc, carnal; apele de sus sunt lucrurile duhovnicești după care însetează omul spiritual, duhovnicesc.

Isus I-a spus samaritenei la fântâna de la Sihar: „Cine bea din apa aceasta îi va fi iarăși sete, dar cine bea din apa pe care I-o voi da Eu, în veac nu-i va mai fi sete”.

Este adevărat că partea firească din noi nu poate fi săturată cu apa cerească de sus, și nici partea duhovnicească nu poate fi săturată cu apa firească de jos (bani, onoare, mâncare, plăceri, etc.). Sufletul însetează după Dumnezeul Cel Viu (Psalmii 42:2). Între apele de sus și cele de jos, este Cerul. Fiecare din noi avem Cerul întipărit în inima noastră. Când suntem atrași de lucrurile de jos, vom înseta după apele de jos. Când suntem atrași de lucrurile din Cer, vom înseta după apele de deasupra. De aceea Isus a spus în Ioan 7:37: „Dacă însetează cineva, să vină la mine și să bea”.  Apele de deasupra ne vor duce în Cer, dar aici pe pământ întotdeauna vom fi însetați și după apele de jos.

Doamne, dă-ne și nouă această Apă de Sus.

Dan Strugari

 

SĂ FIM FLORI CU PARFUM...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Ianuarie, 2013

Cu ocazia sărbătorilor din luna decembrie am văzut multe buchete sau aranjamente florale care mai de care mai elegante sau mai sofisticate. Acestea au avut puterea de a ne încânta ochii și de a ne face să ne gândim la Cel care a alcătuit florile atât de minuțios, la Dumnezeul nostru.

Se întâmplă însă ca uneori când vedem minunate aranjamente florale și ne apropiem de ele să constatăm că sunt doar imitații. Dar dacă buchetul este făcut din flori adevărate care și răspândesc parfum, negreșit le vom aprecia mai mult decât pe celelate. Lucrul acesta m-a făcut să mă gândesc la noi creștinii, copiii lui Dumnezeu, care suntem ca niște flori adevărate în mijlocul lumii ce este ca un buchet de flori artificiale, fără viață, fără Hristos. Dar dacă noi, florile adevărate, vom răspândi și parfum, vom fi cu mult mai valoroase și apreciate de Marele nostru Grădinar.

În 2Corinteni 2:15 citim următoarele: ,,În adevăr, noi suntem înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii și printre cei ce sunt pe calea pierzării”. Din acest verset reiese faptul că parfumul creștinului îl produce Hristos în el, sau mai simplu, o relație vie cu Hristos. Dar cum vom ști că Hristos este în noi? În 1 Ioan 4:13 se spune: ,,Cunoaștem că rămânem în El și El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din Duhul Său”. Dar cum știm că avem pe Duhul lui Dumnezeu? Romani 8:9 ne răspunde: ,,Voi însă nu mai sunteți pământești ci duhovnicești, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în adevăr în voi”.

Acestea fiind zise, închei cu dorința ca în anul 2013, toți care ne numim copii ai lui Dumnezeu, să ajungem să-l avem pe Duhul Sfânt ca locuitor permanent în noi, căci numai astfel vom putea fi duhovnicești (flori cu parfum), răspândind mireasma lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii și printre cei ce sunt pe calea pierzării.

Fie ca Dumnezeu să ne ajute la aceasta!

Marinela Bălulescu

 

ZIDITORUL

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Ianuarie, 2013

,,Tot astfel, Domnul are milă de Sion, și mângâie toate dărâmăturile lui.” … Isaia 51:3.

Dumnezeu dărâmă, dar nu cu gând să nimicească. Numele Lui este Ziditorul. (Geneza 14:9; Deuteronom 32:15; etc.). Deci natura Lui este să zidească.

Dacă dărâmă mândria mea, este că vrea să zidească în mine smerenie, pentru că vrea să fiu ca El, blând și smerit cu inima (Matei 11:29). Dacă dărâmă, fricile mele, este că vrea să zidească în mine îndrăzneală și curaj. Dacă dărâmă speranțe deșarte este că vrea să-mi dea un viitor și o nădejde. Dacă dărâmă în mine judecăți pe care le fac cu ușurință în dreptul altora, este că vrea să zidească în mine dragostea de frați. Dar, oricum și orice ar alege să dărâme în mine, până și de dărâmăturile mele îi este milă. Știe cât mă costă fiecare lecție. Știe cum rămân În urma Duhului Său care mă cercetează, și El vine și mângăie dărâmăturile astea pe care eu nu pot să le uit.

Tocmai pentru că lucrurile Lui sunt statornice, nu poate să zidească pe orice temelie. De aceea dărâmă, și îmi pune temelia pe Isus, și zidește peste El o zidire care să rămână pentru veșnicie. Vrea să zidească lucruri care, chiar dacă mi-ar fi trecută zidirea prin foc, să rămână neatinsă.

De aceea, la început de 2013 mă rog din toată inima:

,,Doamne dărâmă tot ce nu este pe placul Tău, și pe temelia Isus, zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule! Amin.”

Dan Strugari

 

HAINA DE SĂRBĂTOARE...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Decembrie, 2012

Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului lumii, a Domnului nostru Isus Hristos, stă gata să înceapă. Până și necreștinii intră în verva tradiției acestei celebrări, atrași de multele adăugări comerciale strecurate de-a lungul timpului.

Chiar și unii creștini care cunosc adevărata însemnătate a acestui Sfânt eveniment divin, excelează în pregătirile exterioare ale caselor și familiilor lor, ajungând să cheltuiască mulți bani doar pentru acea noapte de 25 Decembrie. În același timp, bisericile creștine se întrec în grupuri corale, orchestre sau fanfare care mai de care mai profesionale și mai sofisticate, echipate cu mult fast, și toate pentru acea minunată noapte în care o parte din omenire se hotărește să se oprească din alergarea ei pentru a slăvi pe Cel ce a lăsat Cerurile și a coborât pe pământ pentru salvarea noastră.

O noapte preasfințită” se aude pretutindeni și cei care cântă, caută după posibilitate să fie îmbrăcați cât mai frumos. Se folosesc hainele cele mai bune sau cele mai noi, pentru că ajunși la Biserică în strălicirea becurilor se vor vedea mai bine, și nimeni nu vrea să se facă de rușine.

Nici o pată și nici o zbârcitură, așa vorbește Sfânta Scriptură despre hainele cu care noi trebuie să ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu, când vom ajunge la Marea Sărbătoare. Ferice de cei ce își spală hainele în Sângele Mielului. Ei vor strălucii ca stelele în Cerul lui Dumnezeu.

Deci, dragul meu cititor, acum când alergi și te pregătești pentru acea noapte preasfințită, ți-ai pregătit tu și haina sufletului ca să te-ntâlnești cu Domnul Dumnezeul tău?

Marinela Bălulescu

 

ÎNTRE CEI MORȚI SAU ÎNTRE CEI VII?

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Noiembrie, 2012

Întotdeauna aceste două subiecte au constituit un teren pe care s-au dus multe lupte. Totodată, acesta este terenul unde noi înșine ne ducem lupta existenței, fiind constrânși să luăm multe decizii care ne afectează prezentul și determină viitorul. Viața este mai mult decât existența noastră, și moartea este mai mult decât inexistența noastră într-o anumită perioadă de timp. Intenția mea nu este să definesc acum ce este viața, fiindcă oricum te lupți să trăiești din plin și de cele mai multe ori nu reușești, fiindcă viața nu înseamnă numai împlinire fizică, ci și sentimentală, și nu în ultimul rând împlinire spirituală.

De aceea, viața este ISUS, numai prin El exiști, numai prin El poți iubi, numai prin El poți avea relație cu TATĂL. Cine nu este în El, se usucă, moare (Ioan.15.6). Moartea este mai mult decât inexistență, ea înseamnă despărțire. S-ar putea să exiști, dar să fii mort. Iubirea este semnul vieții, iar ura este semnul morții (1Ioan3.14). Părtășia cu ISUS este garanția vieții, dar lipsa lui Hristos este pecetea morții (1Ioan.5.12).

În ce măsură poți acum să dovedești că ai viață, că exiști?

În localitatea unde am început să slujesc, era un frate bătrân care fusese prizonier de război în Siberia. După patru luni de detenție în care au fost exploatați la maxim fără a fi alimentați, au început - din cei peste 7000 de prizonieri - să moară unul câte unul. Cei morți, erau aruncați într-o groapă comună, și în fiecare seară venea un buldozer care împingea pământ peste ei. Totuși, înainte ca buldozerul să împingă pământ, venea o infirmieră și controla să vadă dacă vreunul din ei mai trăiește, dacă mai are puls. Nu după mult timp, fratele Gheorghe fiind foarte slăbit, a fost dus la infirmerie, iar după două zile a devenit inconștient. A fost aruncat în groapa comună și urma să vină buldozerul. Infirmiera, ca de fiecare dată a început să umble printre cei morți, prinzându-i de mână ca să le verifice pulsul. Ajungând la fratele Gheorghe, la prins de mână și a simțit că avea puls. L-a luat în brațe (mai avea doar 38 Kg.), l-a dus la infirmerie, și l-a hrănit, și chiar câteva zile mai târziu s-a dat decretul de eliberare al prinșilor de război din lagărele sovietice, iar omul a rămas în viață.

Nu știu câtă viață mai ai in tine, dacă mai poți iubi, sau dacă mai ai părtășie cu Domnul, dacă ești printre cei morți sau printre cei vii. Astăzi Domnul vrea să te prindă de mână, să te ia în brațe, să te îngrijească, deoarece, în curând eliberarea noastră - răpirea, va veni.

Ce faci? Vrei să ai viață din plin? Acceptă azi salvarea lui Isus, căci dacă nu, va veni buldozerul morții care te va despărți de cei vii, pentru totdeauna.

Andy Olariu

 

CÂND MĂ VA CHEMA, ÎI VOI RĂSPUNDE...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Noiembrie, 2012

"Când Mă va chema, îi voi răspunde…" , Psalmul 91:15

Tehnologia avansează pe zi ce trece și noi devenim tot mai uimiți de capacitățile ei. De exemplu, dacă ai o problemă cu un program la computer, e târziu și nu poate veni cineva la tine să te ajute, trebuie doar să suni la un specialist care îți va cere 2 lucruri ca să te poată ajuta: parola computerului tău și acceptul ca el să lucreze în computer. Apoi, tu vei vedea cum micuța săgeată este mânuită de o mână nevăzută (ce poate fi și la mii de km distanță de casa ta), deschizând și închizând fișiere secrete din memoria computerului tău, până va reuși să rezolve problema pentru care ai apelat la el.

Această ilustrație m-a făcut să înțeleg mai bine cum Dumnezeu poate interveni în viața noastră atunci când noi îl chemăm. Însă intervenția lui Dumnezeu se va face doar dacă noi îi vom oferi parola de intrare în viața noastră precum și acceptul ca VOIA LUI SĂ SE FACĂ.

Ești tu gata să-L lași pe El să-ți rezolve problemele? Ești tu gata să-i dai voie să intre în toate fișierele secrete ale inimii tale ca să le curățească de orice virus al păcatului ca viața ta să poată funcționa corect? Ești tu gata să îl lași să fie umbra ta pe mâna ta cea dreaptă? Atunci poți spune cu adevărat ca David în Psalmul 108:13 - ,,Cu Dumnezeu vom face mari isprăvi…”

Marinela Bălulescu

 

ZIDIREA ORICĂREI STRUCTURI TRAINICE

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Octombrie, 2012

Zidirea oricărei structuri trainice începe cu un teren bun, un plan adecvat şi materiale de calitate superioară. Acestea însă, nu garantează că zidirea va fi făcută bine, nici că va sta în picioare – meşteşugul zidarului şi aplicarea metodelor corecte de construcţie, pot însă asigura un rezultat bun şi trainic.

Suntem cu toții martori la prăbușirea structurii familiei în societate și deteriorarea continuă a metodelor de zidire chiar în cadrul familiilor din Biserică. Din nefericire, multe mame şi soţii privim neputincioase cum ceea ce-am zidit ameninţă să se prăbuşească sub ochii noştri... Nădăjduiam să secerăm roadele mântuirii, şi vărsăm lacrimi amare, culegând furtuna în locul lor! În dreptul nostru se aude azi ecoul cuvintelor lui Isus: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine; ci plângeţi-vă pe voi însevă şi pe copiii voştri. Căci iată vor veni zile, când se va zice: „Ferice de cele sterpe, ferice de pântecele care n-au născut şi de ţâţele care n-au alăptat!” (Luca 23:28-29).

Dragi surori – mame, bunici şi soţii, tinere sau mai în vârstă – este timpul să ne trezim şi să stăm în capul oaselor! Este vremea să recunoaştem durerosul adevăr că nu am lucrat cu destulă înţelepciune la zidirea caselor noastre! Este timpul să ne acceptăm vina şi să ne pocăim de nepăsarea noastră de până acum! Este imperativ necesar să încetăm a mai sădi vânt, dacă ne-am săturat să secerăm furtună! (Osea 8:7) Nu ştim cât timp ne-a mai rămas pentru zidire... dar, dacă dorim cu-adevărat mântuirea noastră şi a caselor noastre, haideţi să învăţăm împreună ce avem de făcut. Să ne unim în rugăciune pentru înţelepciune şi Domnul să ne înveţe care este locul nostru pentru zidire, ce fel de zidire ni se cere, cu ce materiale trebuie să zidim, şi care sunt metodele corecte pentru o zidire trainică. Meşteşugul nu stă în priceperea noastră – fiecare avem nevoie de ajutorul Sfântului Ziditor!

Pentru învățătura noastră, Domnul ne-a rânduit încă o Conferinţă a femeilor. Invitată în mijlocul nostru este sora Elena Văduva (din Detroit, Michigan). Acest eveniment va avea loc Sâmbătă, Octombrie 27, în Biserica noastră – mai multe detalii vor fi afişate în curând. Toate surorile sunt invitate să participe şi să susţină această lucrare cu rugăciune şi post. Declarăm ziua de luni, 8 Octombrie, ca zi de post special pentru această conferinţă. Să facă Domnul din această zi un nou început al unei lucrări noi de zidire în familiile noastre și în Biserica noastră!

Elena Gorcea

 

SEZONUL RECE...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Octombrie, 2012

Odată cu începerea sezonului rece, observăm o creștere a îmbolnăvirilor, în mod special a celor de natură virală. Pentru prevenirea îmbolnăvirilor se folosesc diferite metode care au fost transmise din tată în fiu și au fost îmbunătățite pe măsură ce descoperirile științei au evidențiat unele deficiențe în educația sanitară a omenirii. Dintre toate metodele cunoscute, ceea pe care se pune cel mai mare accent este spălarea mâinilor, care în zilele noastre când populația este așa de numeroasă, a devenit o cerință majoră în așa fel, încât în majoritatea locurilor publice s-au instalat dispozitive automate cu agenți sanitari de dezinfectare. Omul caută să-și protejeze trupul cu atâta fervoare și caută să utilizeze tot ce apare pe piață, în plus de ceea ce a învățat de la mama, de la școală, din mass media, doar ca să-și apere trupul de virușii care se schimbă parcă în ciuda tuturor descoperirilor și avansării științei.

Sezonul rece a început, și ce multă osteneală pentru apărarea unui trup muritor. Oare facem noi același lucru și pentru sufletul nostru care a fost creat de Dumnezeu pentru nemurire? Biblia ne relatează un verdict drastic pentru cei care suferă de răceală spirituală (Apocalipsa 3:16). Oare nu ar trebui să ne punem toată osteneala în a cunoaște metodele de prevenire a acestei boli care poate deveni fatală pentru sufletul nostru?

Pentru cei interesați, am adăugat în rândurile de mai jos doar câteva dintre sfaturile scripturale care ne-au fost lăsate în vederea prevenirii acestei îmbolnăviri. Dumnezeu să ne ajute să le aplicăm în acest SEZON RECE al omenirii.

Proverbe 19:16, „Cine păzește porunca, își păzește sufletul, cine nu veghează asupra căii sale, va muri.”,

Proverbe 3:3, „Cine își păzește gura își păzește sufletul.”

Proverbe 22:5, „Spini și curse sunt pe calea omului stricat: cel ce-și păzește sufletul se depărtează de ele.”,

Eclesiastul 5:1, „Păzește-ți piciorul, când intri în casa lui Dumnezeu, și apropie-te mai bine să asculți, decât să aduci jertfa nebunilor; căci ei nu știu că fac rău cu aceasta.”…

Filipeni 4:7, „Și pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus.”

Marinela Bălulescu

 

MESAJ PENTRU PĂRINȚI...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Septembrie, 2012

Vara este pe sfârșite și pe alocuri, peisajele încep să se împodobească în diferite culori de toamnă.

Deja se pot distinge frunze aurii sau roșiatice în vârful copacilor și parcă simțim emoțiile primei zile de școală, apoi, diferite îngrijorări ne năpădesc - ,,oare am cumpărat ghiozdane, pantofi, creioane și câte altele pentru copiii noștri?”. Apoi ne uităm din nou la lucrarea de artă a lui Dumnezeu admirând abundența de nuanțe care brodează copacii din jur și la păsărelele care ciripesc fără frică de schimbarea vremii, și iar ne împresoară îngrijorarea - ,,oare cât o să ne coste pregătirea mașinii pentru iarnă, apoi cât de repede va trebui să pornim încălzirea dacă vine frigul prea curând, cât va fi costul gazului și al curentului, și câte altele?”. Și iar ne uităm la norii albi și pufoși presărați parcă de o mână nevăzută, la soarele care ne încălzește fața crispată, la veverițele zglobii, și deodată auzim o șoaptă, un susur lin care ne spune:

,,Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu samănă, nici nu seceră, şi nici nu strâng nimic în grânare; şi totuş Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?... Şi de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp: ei nici nu torc, nici nu ţes; totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei… Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: ,,Ce vom mînca?” Sau: ,,Ce vom bea?” Sau: ,,Cu ce ne vom îmbrăca?” Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.”

Marinela Bălulescu

 

OMUL LUI DUMNEZEU ASCUNS ÎN COPIII NOȘTRI...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Iulie, 2012

Înainte să pot face din omul ascuns al inimii o podoabă (1 Petru 3:3-4), trebuie mai întâi să descopăr pe omul acesta ascuns… Iar dacă-i ascuns, trebuie dat la o parte ce-l ascunde, pentru ca natura lui să fie văzută și apoi prelucrată într-o podoabă.

Pentru câștigul Împărăției lui Hristos și succesul viitoarelor familii ale Bisericii, este important ca procesul acesta să înceapă devreme în viața tinerilor. Omul ascuns al inimii, nu se transformă într-o podoabă prin punerea mâinilor în ziua nunții.

Mie ca părinte, îmi revine în mare parte atât lucrarea de descoperire al acestui om lăuntric din copilul meu, cât și vegherea asupra lucrării de împodobire. Sunt eu conștient că Dumnezeu are un plan cu viața copilului meu? Știe copilul meu că eu m-am dedicat slujirii Domnului în dezvoltarea și zidirea unui veritabil om al lui Dumnezeu, ascuns înlăuntrul lui? Cu cât diavolul încearcă mai tare să distrugă tot ce este bun în noi, cu atât mai important este să îmi concentrez eforturile în această mare slujire.

Dacă am ajuns să înțeleg necesitatea acestei podoabe în viața mea și a copilului meu, sunt conștient de importanța ei pentru viitorul tuturor tinerilor din Biserică. Cu această conștientizare vine rugăciunea: “Doamne, învață-mă cum să mă port în casa mea, pentru ca omul Tău din copiii mei, să crească spre lauda slavei Tale! Dar învață-mă și cum să mă port în Biserica Ta, pentru ca omul Tău din toți tinerii casei Tale, să fie zidit. Doamne, deschide-mi ochii să văd prin credință, potențialul pus de Tine în fiecare tânăr și tânără, și să fac tot ce-mi stă în putință să sprijinesc la creșterea lor spirituală.”

Părinte cu părinte, dând mână cu mână, putem sluji împreună spre împlinirea acestei frumoase viziuni: “Fiii noștri sunt ca niște odrasle, care cresc în tinerețea lor; fetele noastre, ca niște stâlpi săpați frumos, care fac podoaba caselor împărătești.” (Psalmul 144:12).

Elena Gorcea

 

A FI VAS DE CINSTE...

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Iulie, 2012

Vasele de cinste sunt cele folosite la ocazii deosebite, din care, cele mai frecvente sunt nunțile. Vasele de cinste trebuie să fie de calitate deosebită, cu decorații frumoase, în stare să încânte pe cei ce le folosesc, și să creeze acea atmosferă de sărbătoare. Vasele de cinste se păstrează în cel mai bun loc din bucătărie, de multe ori cât mai expuse la vedere, ca să dea acel sentiment de bogăție, proproprietarului, atunci când vreun vizitator apare în casa lui. Vasele de cinste trebuie să fie curate, neciobite, și fără defecte, ca să poată fi folosite la acele evenimente ale familiei. Vasele de cinste sunt de două categorii: cele de servit mâncarea, și cele de servit băuturile. În vremurile străvechi, în casele împărătești, ele erau de aur sau argint; astăzi ele sunt în general de porțelan, cristal sau sticlă.

Vasele de cinste, după cum ne învață Scriptura, sunt toți cei aleși să participle la Nunta Mielului Ceresc, Domnul nostru Isus Hristos. Ca și într-o bucătărie, vasele vor fi adunate și verificate, apoi selectate, și numai cele ce vor întruni calitățile necesare acelui măreț eveniment dumnezeiesc vor fi admise. După semnele vremurilor, observăm că Nunta Mielului se apropie, și selecția stă gata să înceapă.

Deci, ce ne rămâne de făcut?

Marinela Bălulescu

 

NISIP...SAU STÂNCĂ?

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Iunie, 2012

O poveste spune că doi prieteni mergeau prin deșert. La un moment dat, prietenii s-au certat și unul din ei l-a pălmuit pe celălalt. Cel pălmuit nu a spus nimic în ciuda durerii simțite, dar s-a oprit și a scris pe nisip cuvintele următoare: ”Astăzi cel mai bun prieten al meu m-a pălmuit “ . Au pornit ei mai departe până au dat de o oază unde au decis să se spele și să se răcorească. Omul pălmuit s-a împotmolit în nămol și s-ar fi înecat dacă prietenul său nu l-ar fi salvat. După ce și-a revenit din sperietură, s-a îndreptat spre o stâncă, și cu un cuțit a gravat următoarele cuvinte: “Astăzi, cel mai bun prieten al meu mi-a salvat viața.“

Salvatorul său l-a întrebat: ”De ce când te-am lovit ai scris pe nisip, iar când ți-am salvat viața ai scris în stâncă?“ Celălalt a răspuns: ”Când cineva ne rănește, trebuie să scriem pe nisip pentru ca vântul (iertarea) să poată șterge ce am scris; dar când cineva ne face un bine, trebuie să scriem în piatră pentru ca să nu poată fi șters niciodată“.

Noi, ca și creștini, suntem chemați să iertăm întotdeauna, așa cum așteptăm să fim iertați. Numai așa numele noastre nu vor putea fi șterse din Cartea Vieții.

Marinela Bălulescu

 

CINE VA SCOATE CUIELE?

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Mai, 2012

Când ne gândim la Golgota, întotdeauna ne copleșește imaginea răstignirii. Sfânta Scriptură redă foarte detaliat suferințele și umilințele la care a fost expus Domnul nostru Isus Hristos, dar parcă dintre toate, crucificarea este partea cea mai cumplită de imaginat.

Conform istoricilor și arheologilor din zilele noastre, cuiele care au fost folosite la răstignire aveau o dimensiune între 15-20 cm, un cap de 6 cm, iar extremitatea opusă era foarte ascuțită.

Este greu să ne imaginăm durerea pe care o simțeau răstigniții în momentul împlântării cuielor, dar evangheliștii au fost foarte interesați să dea o mare atenție la ilustrarea acelor momente de chin, deoarece această scenă era împlinirea profeției lui Isaia, din capitolul 53. Dar după ce Isus își predă Duhul în mâinile Tatălui, textele evanghelice încep să deruleze rapid și sumar ce a urmat, parcă transmițându-ne starea de precipitare a evreilor care intrau în Sabat și voiau să își încheie activitatea.

Citind aceste versete m-am întrebat: cine a fost acel care a scos cuiele din mâinile și picioarele Domnului nostru? În acele momente, mai erau prezenți doar o mână de oameni, ceea ce ne face să înțelegem că spectatorii erau plecați deja; unii îngroziți de fenomenele naturale întâmplate, alții dezamăgiți că nu au văzut minunea pe care o așteptau, majoritatea însă, determinați de intrarea în Sabat. Se poate că Iosif din Arimatea (om bun și evlavios) a fost cel care le-a scos - conform Marcu 15:46 sau Luca 23:53.

Mă gândesc că și azi, ca și atunci, sunt așa de mulți oameni care participă la ,,osândirea” și ,,răstignirea” aproapelui, apoi fug la treburile lor, lăsându-l în întuneric.

Nu vrei tu, care citești aceste rânduri, să fi cel care-i scoate cuiele?

Marinela Bălulescu

 

CU CE MERGI LA CRUCE?

Articol preluat din "Programa Bisericii" - Aprilie, 2012

Crucea a reprezentat întotdeauna interes pentru oameni. Pentru preoți și farisei a fost locul în care și-au văzut împlinite ambițiile; omul care putea fi un pericol pentru poziția lor era acum răstignit. Pentru ostași a fost încă o ocazie în care puteau să câștige ceva. Pentru trecătorii ironici, evenimentul acesta era încă un subiect de polemică. Pentru femeile de la cruce era ultimul moment în care mai puteau să-și arate compasiunea fată de Cel ce le făcuse atâta bine, iar pentru tâlhar erau ultimele lui clipe în care mai putea să respire aerul acestui pamânt corupt.

Toți aceștia erau la cruce și vedeau cum suferea Cel ce era Viața, Lumina, Adevărul, Păstorul, Profetul, Mesia, Fiul celui Preaînalt; unica șansă a omenirii întregi. Dar ce trist că înafară de unul, toți au fost orbiți și n-au văzut în El decât o victimă a soartei. Preoții erau orbiți de ambiții, ostașii orbiți de bani, ochii noroadelor erau acoperiți de legi, iar femeile erau doborâte de întristare. Unul singur în agonia morții vedea în Isus singura șansă a salvării lui.

De atunci, mulți au trecut pe la cruce: unii au câștigat un nume, alții și-au arătat disprețul și prea puțini au găsit mântuirea, ce curgea din rănile Domnului Isus.

Acum este rândul tău să vii la cruce. Ce-ți vorbește ție priveliștea de la Golgota? Cu ce vrei să mergi de la cruce? Poți să te afirmi și să câștigi un nume dar mai târziu se va șterge. Poți să te îmbogățești, precum alții, dar să rămâi sărac pentru totdeauna, sau poți primi în dar mântuirea, precum tâlharulși să petreci o veșnicie cu Domnul. La cruce s-a plătit prețul răscumpărării tale. Poți crede tu acest mare adevăr?

În cer nu se poate ajunge decât trecând pe la cruce!

Andy Olariu

 

PRIVEȘTE ÎN SUS...

Articol publicat - Ianuarie, 2012

Suntem într-un nou an: 2012. Ceea ne ne dorim pentru acest an, sunt numai lucruri bune și multe dintre ele se vor îndeplinii. Dar viaţa este o provocare; o provocare a necunoscutului, a viitorului.

În următoarele rînduri vreau să vă dau o reţetă, care nu este a mea proprie, ci este a Bibliei, despre ce trebuie să facem ca să reuşim să mergem mai departe în toate circumstanţele vieţii.

Credinţa. În secolul trecut s-a descoperit cea mai mare energie cunoscută vreodată în istoria omenirii: energia nucleară. Numai cu cîteva grame de uraniu, cam cât o monedă de 25 cenţi, se poate pune în mişcare un tren cu vagoane, şi să meargă sute de kilometri. Dar cu două mii de ani în urmă, Domnul Isus a vorbit de o putere şi mai mare, care nici nu se poate compara cu puterea uraniului: aceasta este puterea credinţei. Ea întrece toate energiile lumii la un loc. Energia nucleară degajată de câteva grame de uraniu, mişcă un tren; puterea credinţei poate arunca un munte în mare, numai cu cantitatea unui grăunte de muştar. Cu ajutorul energiei nucleare se poate sparge gheaţa de la polul nord; puterea credinţei sparge desăvârşit gheaţa păcatului dintre oameni şi dărâmă zidul despărţitor dintre om şi Dumnezeu. Energia nucleară ajută pe om să pătrundă în spaţiul cosmic; puterea credinţei îl duce pe om în locaşul lui Dumnezeu. Energia nucleară este folosită în medicină, dar cu rezultate variabile; puterea credinţei a vindecat boli neînchipuit de grele, ba chiar a înviat morţi încă din timpuri străvechi. Şi am putea continua comparațiile.

Însă comparaţia este foarte slabă, poate chiar nici nu se poate face comparaţie între cele două puteri. Puterea nucleară ne poate apropia de unele lucruri materiale, dar credinţa ne apropie de Dumnezeu. Iată ce spun unii din marii bărbaţi ai creştinismului despre credinţă. Apostolul Pavel: "Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd" (Evrei 11:1). Ioan Gură de Aur spunea: "Credința este totul. Dacă ea va întării pe cineva, inima lui va fi în siguranță". Clement Alexandrinul: "Credința este un avânt, ea se naşte în timp, însă scopul ultim este dobândirea făgăduinţei." Maxim Mărturisitorul: "Începutul şi izvorul tuturor bunurilor este credinţa". "Toţi marii bărbaţi ai lui Dumnezeu au fost oameni slabi care au făcut lucruri mari pentru Dumnezeu, tocmai pentru că s-au încrezut puternic ca El o sa fie cu ei" spunea Hudson Taylor.

Domeniul credinței începe acolo unde încetează posibilitatea şi unde eşuează vederea şi rațiunea. Dacă Domnul Isus face comparaţie între credinţă şi grăuntele de muştar, este ca să ne înveţe un adevăr puternic şi anume: cât de mică ar fi credinţa, totuşi ea trebuie să fie întreagă, ca să poată fi într-adevăr putere lucrătoare. După cum o jumătate de grăunte nu poate da viaţa altei plante noi, tot aşa şi jumătate de credinţă nu poate face nimic. Jumătate de credinţă mare, este mai slabă decât o credinţă mică de tot, dar întreagă. De fapt, jumătate de credinţă, este necredinţă. Numai o credinţă întreagă rodeşte şi numai ea îşi poate înfrânge rădăcinile în terenul cel mai sigur: Domnul Isus Cristos. Nu este nevoie de doze mari de credinţă, ci de credinţă mică, dar întreagă.

Un credincios povesteşte: "Mă plimbam odată pe un drum de pădure în Elveția și mi-a atras atenția un copac. Era vorba de un brad mare, care de la depărtare părea că este în echilibru pe o stâncă, dar cum ar fi putut el să se menţină în aceasta poziţie? Taina nu era greu de descoperit. Trunchiul copacului era drept pentru că era pe piatră, dar rădăcinile înconjurau stânca şi se duceau mai departe ca să se înfingă adânc în pământ. Enorma masă de piatră era prizonieră, şi incapabilă să facă ceva. Ce lecţie pentru mine! Încercările, suferinţele, îndoielile şi celelalte lucruri, ne copleşesc. Cum putem să stăm noi răbdători, plini de pace şi biruitori? Nu vom fi noi striviţi? Nu! Căci credinţa, care îşi înfige rădăcinile adânc în pământul roditor al marilor adevăruri despre Dumnezeu, închizând pe aceşti duşmani, îi face fără putere".

În fiecare zbucium sufletesc se pierde multă energie - spunea cineva. Să nu amânăm, ci cu credinţa pe care o avem, cât de mică ar fi, dar să fie întreagă, să venim la Domnul Isus şi la El direct. Femeia cu scurgere de sânge din Biblie, a pierdut 12 ani pe la medici. Apoi a aplicat puterea credinţei şi a fost vindecată. Să ne folosim de puterea pe care ne-a pus-o la îndemână Dumnezeu: credinţa. Credinţa spune: "dacă' imposibil' este singura piedică, atunci poate să se întâmple. Credinţa cea întreagă vede promisiunea, căci se uită la Dumnezeu. Acolo unde alţii văd imposibilităţi, ea spune: "nimic nu este imposibil la El, şi se va întâmpla".   Îndoiala se uită la piedici. Credința vede calea. Îndoiala se uită la noaptea cea grea. Credința vede ziua. Îndoiala se teme să facă un pas. Credința se avântă spre înălțimi. Îndoiala întreabă: cine mai crede astăzi? Credința spune: "Eu. Biblia spune: "Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu". Fără credinţă, nu putem face nimic, dar cu credinţă, facem lucruri neînchipuit de mari. Totul este cu putinţă omului care crede. Omul nu este altceva decât ceea ce crede: crezi bine, trăieşti bine; crezi rău, rău trăiești.

Spurgeon mergea odată la plimbare, într-o trăsură, foarte supărat de un păcat. După puţin timp izbucneşte într-un hohot de râs. Birjarul îl intreabă: "De ce râdeţi?" El a răspuns: "Am avut o vedenie. Un peştişor înota prin apa oceanului şi se îngrijora că nu este destulă apă. Eu sunt asemenea peştişorului. Înot în oceanul harului şi mi-e teamă că nu am har".

Nici un munte şi nici o vale nu pot sta în calea credinţei, pentru că credinţa îşi are obârşia în Dumnezeu şi tot ceea ce vine de la Dumnezeu este dătător de viaţă, este biruinţă, aduce roadă şi fericire.

Daniel Meseșan

 

NAȘTEREA LUI ISUS...

Articol publicat - Decembrie, 2011

Iar nașterea lui Isus a fost așa… Nimic nu-i mai simplu și mai frumos ca Isus. El care este îmbrăcat în cer cu glorie și slavă, este acum atât de simplu, pentru ca să fie înțeles de toți și să poată fi primit de toți. Simplitatea este caracteristica Lui și nimic nu convinge mai mult pe om ca simplitatea. Învățăturile și hățișurile sunt caracteristice minciunii. Lumina este simplă, întunericul este complicat.

Când vorbim despre nașterea, viața, lucrarea, moartea şi învierea Domnului Isus se vorbește în cuvinte simple. Cine are o inima simplă se convinge de adevăr în scurt timp şi în scurte cuvinte şi simple. Cine are o inimă complicată nu se va convinge oricât de multe argumente i-ai aduce. Tertulian spune: ”Odată ce s-a născut Cristos, noi nu avem nevoie să căutăm în cunoştinţele noastre, ci să credem în Evanghelie”. Simplu este descrisă naşterea Domnului, ca să poată înţelege şi un copil. Principalul nu sunt amănuntele, ci faptul în sine. Problema care s-a rezolvat prin venirea lui Isus în lume, este mântuirea oamenilor. De fapt ceea ce ne trebuie nouă oamenilor, pentru timpul de faţă în problema mântuirii, ne este arătat în modul cel mai simplu în Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu. Naşterea lui Isus a fost simplă în scop.

Dar mai este vorba şi de un alt amănunt important, despre care vreau să scriu. Este vorba despre Iosif şi Maria, familia în care s-a născut copilul Isus. Simplitatea care a fost însoţită de neprihănire. Îmi place să cred că Dumnezeu le are în vedere pe amândouă. Cât de frumoasă este neprihănirea în inima unui om. Simplitatea şi neprihănirea sunt două lucruri legate una de alta. Neprihănirea produce simplitatea, şi nu mă refer la simplitatea în îmbrăcăminte, deşi şi aici există aplicabilitate. Mă refer la simplitatea în omul din lăuntru, în inimă, în relaţiile cu ceilalţi, etc. Şi cât de frumoasă este apoi grija pentru a nu murdări această neprihănire. Iosif era un om neprihănit, Matei 1:19 “Iosif bărbatul ei (Maria) era un om neprihănit” , şi această neprihănire nu era o moştenire de la părinţi, căci neprihănirea nu se moşteneşte, ci el şi-a câştigat-o printr-o credintă sinceră şi printr-o muncă spirituală sustinută. Grija lui de căpetenie era păzirea neprihănirii. Toate lucrurile, toate planurile, toate gândurile lui erau îndreptate spre acest unic şi măreț scop: păzirea şi desăvârșirea  neprihănirii. Cât de mult avem noi de învăţat de la Iosif în această privinţă. El cu adevărat căuta Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui. Ca orice om umblă să se căsătorească, şi şi-a găsit o fată pe care a căutat-o poate multă vreme, o fată cinstită şi credincioasă, cu care apoi să-şi ducă viaţa de căsnicie în neprihănirea pe care el o iubea. La un timp însă, după ce s-au logodit, când încă nu locuiau împreună, Maria a primit vestea însărcinării de la Duhul Sfânt. Iosif nu ştia nimic de lucrarea aceasta. Şi cum în Israel era o mare ruşine să te căsătoreşti cu o fată necinstită de alţii, Iosif, care-şi păzea cu grijă neprihănirea sa şi a căminului pe care voia să-l întemeieze, şi-a pus de gând să o lase pe Maria. Gândul acesta nu a fost după planul lui Dumnezeu, cu toate că era un gând neprihănit . De aceea nu trebuie să dăm ascultare nici unui gând, chiar curat daca ni s-ar părea, pâna nu primim răspunsul lui Dumnezeu. Este iarăşi interesant că Iosif, în neprihănirea lui, n-a certat-o, nu i-a făcut observaţie şi nici n-a spus la nimeni. Aşa lucrează neprihănirea. El a dorit să facă totul în linişte şi pace, fără s-o urască. Aici intervine Dumnezeu. Îngerul lui Dumnezeu I s-a arătat şi i-a spus adevărul, iar Iosif a înţeles şi s-a supus cu linişte. Maria, la rândul ei a fost găsită de Dumnezeu vrednică să fie poarta prin care Isus s-ă se nască în lume. Ca şi în cazul lui Iosif, neprihănirea ei a mers mâna în mâna cu simplitatea. Îngerul s-a prezentat în faţa Mariei, i-a făcut de cunoscut planul lui Dumnezeu pentru omenire, şi că ea va face parte din planul acesta, fiind poarta deschisă pentru întruparea lui Dumnezeu. Este interesant modul simplu în care Maria acceptă aceasta importantă şi grea misiune, de a naşte şi creşte pe Isus. Însă răspunsul trebuia să fie dat de ea, înainte ca lucrarea să se împlinească. Când Dumnezeu are nevoie de noi în lucrarea lui, aşteaptă răspunsul de la noi. Maria a spus ”Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele Tale”.

“Cuvântul, spune Sfântul Ioan Damaschian, nu şi-a pogorât din cer corpul care să fi trecut prin sfânta fecioară… ci a luat din ea trup de o fiinţă cu noi”. El a putut să ne mântuiască numai făcându-se ca noi:” Cristos s-a făcut om, ca noi să fim făcuţi dumnezei”, spune Sfântul Anastasie cel Mare.

Vânătorii de struți din Africa folosesc o metodă interesantă pentru a avea reuşită în vânătoarea lor. Se îmbracă într-o piele de struţ, purtând pe dedesubt arcul. Îmbrăcaţi într-o piele de struţ, se apropie liniştiţi de cârdul lor şi aşa-i vânează uşor. Altfel nu-i pot vâna pentru că struţii sunt foarte atenţi şi fug foarte repede. Domnul Isus s-a îmbrăcat în corp omenesc ca să se poată apropia de noi. I. Boehme spunea: ”dacă toţi arborii din lume şi-ar transforma ramurile în peniţe şi toate dealurile s-ar preface în cărţi şi toate mările din lume în cerneală, nu ar ajunge pentru a descrie relele pe care le-a făcut păcatul în lume… Dar aceste rele în mărimea lor au fost întrecute de harul iertării venit prin Mântuitorul Isus. Numele dat de însuşi Dumnezeu, adică “Emanuel”, exprimă o făgăduinţă sigură, Mântuitor. Domnul Isus este într-adevăr un Mântuitor puternic.

Daniel Meseșan

 

DRAGOSTEA DE ADEVĂR

Articol din ciclul "Trăsături de Caracter", publicat - Noiembrie, 2011

Când te uiți la oameni, la comportamentul lor, îţi dai seama cât de diferiţi sunt oamenii în ceea ce priveşte caracterul lor. Cei mai mulţi cred că caracterul unui om “se moşteneşte” în gena lui, şi nu are ce să mai facă în acest sens. Eu personal cred că trăsăturile de caracter se învață. Ele se transmit de la părinţi, dar nu pe cale genetică, ci prin exemplu. Copii le văd la părinţi şi le copiază, sau părinţii le imprimă niște principii de comportament, şi astfel cresc cu ele şi rămân cu ele pe toată viaţa.

Dar nu numai în copilărie se formează caracterul. Omul poate să înveţe, să-şi schimbe pe parcursul vieţii, felul lui de comportament, şi implicit caracterul. Vorbim aici de “reformatare” un termen din domeniul computerelor, când datorită unuia sau mai multor viruşi, sistemul de funcţionare a computerului nu mai este normal, şi intervine o curăţare şi reînoire a programelor care îl fac să funcţioneze. Tot aşa şi omul, poate fi “reformatat”, el poate să decidă să abandoneze deprinderi şi îşi poate forma altele. Niciodată nu-i târziu pentru asta, nici la bătrâneţe. Însă la om, este mult mai diferit decât în cazul unui computer; cu cât este mai târziu, cu atât este mai greu.

Ce este caracterul? Noi spunem că un om de caracter este un om care are principii de comportament sănătoase şi care aplică consecvent în practică aceste principii. Pe el se poate conta, pentru că orice se va întâmpla, el va acţiona întotdeauna conform principiilor sale sănătoase. Fac o paranteză. Aici vorbim despre credincioşi, despre cei care au Biblia şi o citesc în fiecare zi, şi ei îşi stabilesc principiile din ea.

Caracterul este, deci, suma principiilor nobile de viaţă, pe care un creştin le are, şi le aplică în mod consecvent în comportamentul său.

Primul şi cel mai important principiu trebuie să fie dragostea de adevăr. Creştinul nu trebuie una să gândească, alta să vorbească şi alta să facă. Ne-am învăţat prea uşor să zicem într-un fel şi să facem cum vrem noi.  A spune exact şi deschis ceea ce gândeşti este câteodată deranjant pentru alţii, şi de aceea ne-am învăţat să simulăm, să spunem o minciună, considerată ca “necesară”, ea devenind mai apoi un mod de viaţă. Ne-am schimbat noi înşine caracterul, virusându-ne propria viaţa, şi depărtându-ne de ceea ce înseamnă creştini adevăraţi.

Vom înțelege gravitatea minciunii şi valoarea adevărului creştin numai dacă le privim prin prisma Cuvântului lui Dumnezeu. Domnul Isus Cristos a spus că Diavolul este mincinos şi tatăl minciunii. În Diavol nu este adevăr. El este numai minciună. Oricine foloseşte minciuna ca un mod de a-şi rezolva problemele, nu face altceva decât să se “autonumească” fiu al Satanei. Este greu să foloseşti astfel de denumiri, dar acesta este cuvântul folosit de Domnul Isus împotriva celor care foloseau minciuna ca armă împotriva altora, Isus spunându-le în Ioan 8:44: ”voi aveţi de tata pe diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru.” Cine spune o minciună, nu face altceva decât să împrumute din caracterul diavolului, şi îl însuşeşte în natura şi caracterul lui. Pe de altă parte, Isus spune despre El în Ioan 14:6, “Eu sunt ... Adevărul”. Şi oricine trăieşte în adevăr, decizând să spună numai adevărul, alege să trăiască numai prin natura lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este adevărul, şi astfel devine sau dacă este deja, rămâne copilul lui Dumnezeu.

Dacă adevărul este însăşi natura lui Dumnezeu, atunci nu ne mirăm când citim că Dumnezeu urăşte limba mincinoasă şi urăşte omul mincinos. Şi nu ne mirăm că citim pe ultima pagină a Scripturii că lista celor aruncaţi afară în pierzarea eternă, care-i cuprinde pe ucigaşi şi pe curvari, se încheie cu “oricine iubeşte minciuna, şi trăieşte în minciună”. (Apocalipsa 22:15).

Creștinul trebuie să fie omul care odată ce a fost curăţit de viaţa lui veche, prin naşterea din nou, şi a primit o altă viaţă, cu alte trăsături de caracter, pe care noi le învăţăm în fiecare zi şi le experimentăm, deosebindu-ne astfel de lume, şi de principiile lumii. Dragostea de adevăr, rămâne una dintre cele mai frumoase trăsături de caracter pe care un creştin trebuie să-l păstreze în trăirea lui zilnică.

Daniel Meseșan

 

CURAJUL

Articol din ciclul "Trăsături de Caracter", publicat - Noiembrie, 2011

Toată lumea este de acord când spunem că a fi un om curajos înseamnă printre altele și a fi un om de caracter. Am început să medităm asupra unor trăsături de caracter, și am spus că una dintre cele mai importante trăsături dintre toate este dragostea de adevăr sau pasiunea pentru adevăr. Refuzul de a recurge la minciună și exprimarea adevărului cu orice preț; iată o atitudine care indică noblețe de caracter absolută.

Aproape de pasiunea pentru adevăr, între trăsăturile de caracter ale unui creștin, este curajul. Curajul soldatului care se aruncă în luptă și cade răpus pentru țară; curajul pompierului care se aruncă în flăcări pentru a salva viața unui necunoscut aflat în pericol de moarte; curajul de a-l înfrunta pe cel rău, chiar dacă știi că n-ai șanse de biruință. Curajul de a spune adevărul, chiar dacă asta te poate costa slujba și poziția confortabilă, sau riscul de a fi privit de cei din jurul tău ca un nebun, răzbunător, sau trădător. Prea puțini sunt cei care astăzi au curajul să stea drepți de dragul adevărului, proclamându-l, știind câtă furie se va dezlănțui asupra lor.

Înainte de a vorbi de câțiva oameni curajoși ai Scripturii, trebuie să vedem ce este curajul? Cum se capătă curajul? Este semnificativ faptul că în Biblie nu se vorbește despre curaj, nu pentru că Biblia n-ar vrea să fim oameni curajoși. Dimpotrivă, toată Biblia este o istorie a oamenilor de mare curaj. Dar Biblia merge la rădăcina lucrurilor și ne spune de ce nu sunt mulți oameni curajoși, pentru ca apoi să ne spună cum ajunge un om să fie curajos.

Opusul curajului este frica, și Biblia ne spune că frica este invenția Diavolului, și el o folosește ca o armă prin care îi ține pe oameni în sclavia lui. Frica se naște din faptul că oamenii îl cred pe Diavolul și amenințările lui; dacă oamenii l-ar crede pe Dumnezeu și l-ar iubi pe El, frica lor ar dispărea. Așadar opusul fricii și antidotul fricii este încrederea în Dumnezeu. Dacă un om îl iubește pe Dumnezeu și se încrede în El, nu are de ce să-i fie frică, pentru că Dumnezeu este mai tare decât Diavolul. Psalmul 91 este un Psalm al celor curajoși, care îl cred pe Dumnezeu că este deasupra tuturor lucrurilor, încrezându-se în El.

Curajul este capacitatea de a vedea dincolo de primejdiile care caută să te sperie și să te demoralizeze, să te paralizeze. Soldatul care se aruncă în fața gloanțelor, vede dincolo de propria lui viață, viața țării și gloria eroului care-și dă viața pentru ai săi. Cel ce se decide să spună adevărul a ajuns să vadă că minciuna îl ținea în degradare și neomenie și a ajuns să vadă că a fi om și a spune adevărul este mai de preț decât o supraviețuire netrebnică în minciună.

Fricosul vede numai interesul supraviețuirii fizice. Omul de curaj vede dincolo de imediat, dincolo de supravețuirea fizică, vede valoarea trăirii în Duh. Rămâne pentru noi exemplul de curaj și dragoste pentru adevăr al lui Ilie Tișbitul, care a avut curajul să-i spună lui Ahab, acel împărat idolatru, că el este vinovat pentru declinul spiritual al lui Israel. Rămâne pentru noi exemplul de curaj și dragoste pentru adevăr al lui Ioan Botezătorul, care i-a spus lui Irod cel Mare, că trăia în adulter cu sora fratelui său, deși acest curaj l-a costat în cele din urmă capul. Rămâne pentru noi exemplu de curaj și dragoste de adevăr al lui Pavel, care l-a mustrat pe marele apostol Petru că a căzut în păcatul fățărniciei.

Curajul este o trăsătură de caracter al oamenilor care au vederea clară asupra lucrurilor spirituale.

Daniel Meseșan