Istoria Crestinismului - Stiati cã?...

 

 

 

CATACOMBELE

Articol din ciclul "Istoria Creștinismului - Știați că?", publicat - 2011

Una dintre temele creștine din această perioadă, de acum faimoasă în toată lumea, a fost excavarea catacombelor, a tunelelor și a peșterilor de lângă Roma. Inițial acestea erau locuri destinate îngropării morților, fiind folosite fără deosebire, de păgâni, de evrei și de creștini, dar prin secolul III înmormântările creștine le-au depășit pe celelalte. Creștinii care credeau în învierea morților nu practicau incinerarea, așa cum făceau păgânii. În vremea aceea, cei mai mulți dintre creștini erau destul de săraci. Cum ei nu își puteau permite un mormânt obişnuit și se confruntau cu problema spațiului, au început să sape peșteri. Înmormântările din perioada de început a creștinismului erau destul de simple; mortul era înfășurat într-o pânză albă, după care era așezat direct în nișele săpate în stâncă, fără sicriu, cum a fost înmormântat și Isus.

Catacombele erau percepute, într-un sens, ca locuri sfinte. Apărute datorită presiunii financiare, acestea s-au dezvoltat din motive religioase, extinzându-se foarte mult. Cele mai multe catacombe începeau cu o scară săpată până la adâncimea de 12 metri sau chiar mai mult, apoi ramificindu-se în galerii înguste cu mai multe nivele şi nişe pe fiecare parte. Existau pasaje de trecere spre trei sau patru astfel de galerii cu scări spre nivelele inferioare. Catacombele conţineau milioane de trupuri şi s-a calculat că lungimea lor o depăşea pe cea a Italiei. Cele mai multe dintre acestea au fost săpate chiar de creştini, ei lucrând la lumina lămpii şi transportau roca şi pământul la suprafaţă în saci. Toţi morţii zăceau în catacombe ca nişte dormitoare imense pentru că de fapt, aceasta şi credeau toţi creştinii; că toţi vor învia la revenirea lui Cristos.

Folosirea catacombelor aflate la distanţă mare de oraş unde toţi morţii zăceau la un loc, întărea sentimentul de identitate al creştinilor ca şi comunitate separată, membrii săi se găseau toţi în acelaşi loc. Nu este de mirare că s-au făcut şi camere pentru ţinerea de servicii sau pentru comemorarea morţilor, deoarece creştinii, ca de altfel cei mai mulţi dintre romanii din acel timp, participau la mese în acest scop. 

De asemenea, în catacombe s-a aflat şi prima colecţie de artă creştină deoarece creştinii pictau diferite imagini pe pereţii mormintelor şi a camerelor aşa cum obişnuiau şi evreii şi păgânii în catacombele lor. Conform aşteptărilor, imaginea lui Isus apărea des, fiind reprezentat ca un tânăr roman fără barbă. Tinereţea Sa nu era doar corect atestată (Isus avea peste 30 de ani când a murit), ci mărturiseşte şi despre tinereţea credinţei; Isus este un zeu tânăr venit să înlocuiască vechii zei romani. Adesea el era portretizat ca vindecând, punându-şi mâinile sau toiagul peste bolnavi şi muribunzi, sau ca Bunul Păstor, ducând o oaie pe umeri pentru a reprezenta modul în care are grijă de sufletul credinciosului.

Simbolurile mai des întâlnite sunt porumbelul, reprezentând pe Duhul Sfânt, ancora, reprezentând tăria celor morţi şi Phoenix, pasărea învierii care a fost folosită de creştini încă din secolul I ca un simbol al învierii. Mai era şi peştele, un simbol  mult mai criptic. Cuvântul grec "ichtos" era folosit ca acrestih: în limba greacă literele reprezentau : ”Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”. Nu se cunoaşte precis dacă aceasta a constituit originea acestui simbol tradiţional sau dacă creştinii l-au adoptat reinterpretându-l. A mai apărut şi simbolul Chi-Rho, primele două litere ale numelui Cristos în greacă; X şi P suprapuse. Acest simbol va fi simbolul pe care Constantin cel Mare îl va adopta pentru armata sa după ce a devenit creştin. Imagini ca şi acestea i-au ajutat pe creştini să lase urme ale credinţei lor şi să depună mărturie cu privire la credinţa celor care au murit, acestea fiind greu de înţeles pentru cei din afară.

Daniel Meseșan

 

ISUS, O VIAȚĂ SOLITARĂ...

Articol din ciclul "Istoria Creștinismului - Știați că?", publicat - 2011

S-a născut într-un sat neștiut. A lucrat mai mult ca tâmplar, dar a devenit un predicator itinerant. În scurta Sa viață nu a avut niciodată o casă sau o familie. Oamenii au început să Îl urască încă din vremea copilăriei sale. Și-a găsit sfârșitul în mâinile dușmanilor Săi și, deși nevinovat, a fost găsit vinovat și executat. A fost condamnat la moarte și a murit pe cruce între doi hoţi. Unuia dintre prietenii Săi I s-a făcut milă de El şi I-a pus trupul frânt într-un mormânt împrumutat...

Nu s-ar putea explica cum, astfel povestită, viaţa lui Isus din Nazaret, a dat naştere unei religii mondiale. Şi totuşi, dacă acest personaj misterios ar fi fost exclus din lumea antică, nu ar mai fi apărut creştinismul. Deci, ce ştim despre viaţa lui Isus? Şi de ce este atât de semnificativă pentru creştini? Pentru detalii şi mai precise trebuie să ne îndreptăm atenţia către cele patru descrieri ale lui Isus cunoscute sub numele de “evanghelii canonice” (Matei, Marcu, Luca, Ioan). Sigur că există şi alte surse necreştine care Îl menţionează în trecere pe Isus, confirmând astfel că Isus a existat ca persoană istorică. De exemplu istoricul roman Tacit (cca. 55- 120 d. Hr.) relatează că Isus a fost executat sub domnia lui Tiberiu, fiind condamnat de către guvernatorul Pilat din Pont; şi Iosephus, un istoric evreu (scriind pe la anul 90 d. Hr.), spune ceva asemănător, descriindu-l pe Isus ca pe un “înţelept”, “învăţător”, care a făcut lucruri extraordinare şi a fondat “ginta creștinilor”. Dar cel mai mult datorăm acelor scriitori care au ales în mod deliberat să consemneze istoria lui Isus. Dacă am lua în considerare scrierile lor, un sumar al vieţii lui Isus Cristos ar arăta cam aşa:

  • S-a născut în Bethlehem (10 km sud de Ierusalim) în jurul anului 6 î.Hr. – copilărind în micul sat Nazaret de pe dealurile de vest al Galileei. Astfel aranjate, aceste componente (cele mai multe dintre acestea nefiind contestate de cercetătorii moderni) indică faptul că ar putea fi mai mult decât această “viață retrasă” pe care ne-am închipuit-o; dacă Dumnezeul lui Israel era întronat ca Împărat prin Isus, atunci cine era acest Isus? Şi de ce avem impresia că El Şi-a orchestrat moartea? La ce I-ar folosi? Şi ce s-a întâmplat a treia zi după moartea Sa? Creştinii sunt convinşi că povestea nu s-a terminat aici, ci că Isus a fost înviat din morţi de puterea lui Dumnezeu. Toate evangheliile se termină cu această pretenţie a învierii lui Isus; Isus S-a sculat din morţi si ca urmare S-a suit la Dumnezeu în ceruri, unde (după cum afirmă “credeul”) stă în slavă “la dreapta Tatălui”. Cel mai primitiv credeu (sau “confesiune”) al primilor creştini era că Isus “este Domn”; ei au răspândit această “veste bună” în toată lumea. Creştinii au început să dezvolte adevărata identitate a lui Isus în lumina învierii Lui; El nu mai este doar Mesia şi Împăratul lui Israel, ci era mai mare ca Avraam, ca Moise şi ca David; nu mai era doar Robul, ci era Mielul lui Dumnezeu și adevăratul Mare Preot; nu mai era doar o fiinţă omenească, ci putea fi identificat cu Dumnezeul lui Israel, ca “Fiul Său”, “Cuvântul“ pre-existent și veșnic, ca “Domnul slavei”. În cultura ebraică, adânc înrădăcinată în monoteism, aceste pretenții la adresa lui Isus erau extraordinare - și au rămas astfel. Ele spun că marca Bisericii creștine este “întruparea“; credința că în Isus, Dumnezeu însuşi a venit printre noi. Iar dacă așa este, moartea lui Isus are o însemnătate nouă – este actul prin care Dumnezeu S-a dat pe sine însuşi pentru a împlini cea mai mare dintre nevoile noastre; judecata divină a fost înlăturată, deschizându-se ușa pentru mila și pentru iertarea lui Dumnezeu – “Dumnezeu Își arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi.” Romani 5:8. Acum doar, înțelegem ce spune poetul: …Au trecut aproape două mii de ani. Și totuși El rămâne personajul din centrul existenței ființei umane. Toți regii, cârmuitorii și toate puterile care au existat, toate armatele care au luptat vreodată, într-adevăr nimic de la începutul timpului, nu a avut un efect mai mare asupra omenirii în comparație cu această singură viață.    
  • A început lucrarea publică itinerantă împrejurul lacului Galileei după ce a împlinit vârsta de 30 de ani (curând după ce vărul Său Ioan Botezătorul chema lumea să fie “botezată” în râul Iordan), adunănd foarte repede în jurul Său un grup absolut special, de 12 oameni (discipolii Săi, cunoscuţi mai apoi ca apostoli).
  • I S-a dus departe vestea ca învăţător şi tămăduitor, foarte mulţi crezând că este inspirat într-un mod unic de către Duhul lui Dumnezeu sau că este profet (asemănător cu profeţii Vechiului Testament, precum Ilie).
  • Învăţătura Sa se concentra pe mult-aşteptata Împărăţie a lui Dumnezeu, vestind prin lucrarea Sa, că Dumnezeu devenea împărat pe o nouă şi dramatică cale.
  • Şi-a manifestat puterea în mod extraordinar asupra bolilor şi al forţelor naturii, chiar înviind din morți oameni. 
  • Personificând metaforele Vechiului Testament, El s-a identificat cu “Fiul omului”, (în cartea Daniel acest personaj plin de slavă reprezenta poporul lui Dumnezeu în faţa tronului lui Dumnezeu), dar, de asemenea, El a dat de înţeles că era “Robul”, (prevestit de Isaia), şi mult-aşteptatul împărat “Mesia”
  • Cu toate că a mai fost în Ierusalim, în final, S-a îndreptat spre cetate, aducând cu El o provocare profetică şi monarhică, atât pentru capitală cât şi pentru liderii acesteia, efectuând un act simbolic în Templu (răsturnând mesele, ceea ce arată autoritatea Sa şi prevestirea distrugerii iminente a Templului).
  • Apoi unul dintre ucenicii Săi ( Iuda Iscarioteanul) L-a trădat autorităţilor religioase; aceştia L-au arestat după miezul nopţii în grădina Ghetsimani, L-au judecat sub mai multe acuzaţii şi L-au dus a doua zi dimineaţa în faţa guvernatorului roman, care a ordonat executarea Lui prin crucificare.
  • Isus a prevăzut toate aceste lucruri şi S-a angajat în mod inevitabil în împlinirea lor; a vorbit despre “ceasul” care vine, a încercat de trei ori să–şi prevină prietenii că va fi “batjocorit şi omorât”; în seara dinaintea morţii Sale a mâncat împreună cu ucenicii Săi pâine şi vin (o parte integrală a sărbătorii Paştelui iudeu) şi le-a dat o nouă însemnătate; acestea erau trupul şi sângele Său.

Daniel Meseșan

 

CONVERTIREA LUI CONSTANTIN...

Articol din ciclul "Istoria Creștinismului - Știați că?", publicat - 2011

Povestirea este luată din viața lui Constantin de Eusebiu de Cezarea, scriitor și istoric creștin care a trăit în prima jumătate a secolului IV. Ea descrie unul dintre cele mai importante evenimente din istoria vestului: acela când Constantin cel Mare (274 - 337d.Hr.) un mare general, proclamat Cezar de trupele sale, a trecut la creștinism. A existat un moment al destinului, când generalul era gata să-l întâlnească pe rivalul său la tron, chiar înainte de bătălia de la podul peste râul Milvius din apropierea Romei, în anul 312 d.Hr.  După cum chiar el i-a relatat lui Eusebiu, se întreba cărui zeu să I se adreseze pentru a fi ajutat în bătălia viitoare, când a văzut semnul crucii pe cer. Putea să I se întâmple Bisericii ceva mai neașteptat? Doar cu câţiva ani mai devreme se încovoia sub cea mai dură persecuţie pe care a suferit-o sub împăraţii Deocleţian şi Galeriu. Dar de acum înainte, aceasta avea să înflorească ca niciodată.

Era greu de imaginat la acea vreme, ce a însemnat acest lucru pentru Biserică. Mulţi au privit subita răsturnare de situaţie ca pe un semn al apropierii sfârşitului lumii - Victoria lui Cristos trebuia să fie aproape, dacă până şi împăratul roman a devenit robul său. Ultima carte din  Istoria Bisericii a lui Eusebiu, o descriere a Bisericii din primele zile până în vremea sa, conţine doar laude frenetice la adresa lui Dumnezeu şi a împăratului pentru această nouă eră. În Penegeric pentru Constantin, dedicate aniversării a 30 de ani de la urcarea pe tron, acelaşi autor îl laudă ca pe imaginea pământească a monarhiei divine, aflată undeva între cer şi pământ:  “Împăratul nostru, ca un soare strălucitor, îi lumineaza pe cei mai îndepărtaţi supuşi ai imperiului sau datorită prezenţei cezarilor, cu razele sfredelitoare al prezenţei sale luminoase (…) El seamănă cu suveranul din ceruri, îşi arată strălucirea şi conduce întocmai ca Împăratul divin, întărindu-se în asemănarea Sa”.

Devenind unic împărat al imperiului, după înfrângerea lui Liniciu din mai 324 d.Hr. Constantin a fost unul dintre cei mai mari împăraţi din istoria Romei. A reformat armata, a revitalizat economia, şi, în general, a lucrat astfel încât imperiul care era în pericol de dezmembrare (din cauza unei multitudini de factori printre care devalorizarea monedei, corupţia, instabilitatea politică şi ameninţările externe) să supravieţuiască. Totuşi atitudinea sa faţă de creştinism este neclară, rămânând controversată până în ziua de astăzi. Aşa cum vom vedea, Constantin a fost mai mult preocupat de unitatea religioasă decât de acurateţea doctrinară. Sa ridicat cu adevărat credinţa sa în Dumnezeul creştin mai presus de o credinţă oportunistă pe care o putea folosi ca pe o sursă de putere militară, politică şi poate metafizică?. Faimos a fost şi botezul lui Constantin, doar pe patul de moarte - cu toate că aşa cum am văzut aceasta era o practică destul de obişnuită în acea vreme, mai ales pentru vremea aceea, şi mai ales pentru cei din armată. Zeii păgâni au rămas pe monedele sale până în anul 320 d.Hr., iar împăratul şi-a menţinut vechiul titlu păgân de pontifex maximus. Între timp armatele sale mărşăluiau sub semnul creştin Chi-Rho ( este vorba de litera P şi X, puse una peste alta ). Duminica a devenit sărbătoare, soldaţii au fost nevoiţi să fie prezenţi la procesiunile bisericeşti.

Cel mai izbitor moment a fost acela de a fonda o nouă capitală imperială în est. Cunoscută ca Noua Romă, oraşul a fost construit peste vechiul oraş Bizant, pe malul de vest al Bosforului, strâmtoarea care leagă Marea Neagră de Marea Mediterană. Oraşul a fost prevăzut cu toate facilităţile civilizaţiei romane: un forum, o basilică, băi publice, şi toate celelalte. Dar spre deosebire de vechea Romă, aici nu existau temple. Într-adevăr, Constantin a decretat ca nici un ritual păgân nu se va desfăşura în noua sa capitală. În schimb s-au construit biserici. Noua Romă era un simbol puternic al noului imperiu, al cărui centru de atracţie se deplasa spre est, înspre jumătatea Mării Mediterane care vorbea limba greacă şi era clădită pe închinarea la Dumnezeul creştin, nu pe zeităţile păgâne.  Noua Romă, denumită Constantinopol -“oraşul lui Constantin”- de la finele secolului IV nu era doar capitala imperială, ci şi oraşul cel mai mare şi activ din punct de vedere cultural al părţii de est al imperiului. El va fi cel mai important oraş creştin din lume pentru mai mult de o mie de ani. 

Cum s-ar spune, creştinii au ieşit din vizuină, chiar dacă creştinii erau încă o minoritate. De acum înainte va înceta închinarea în case modificate în biserici sau în locuri ascunse, catacombele romane devenind acum un loc foarte popular pentru pelerinaje. Oamenii veneau acum să îşi arate respectul faţă de marii oameni ai trecutului – pentru că sfârşitul persecuţiilor a însemnat că nu vor mai exista noi martiri.

Între timp a apărut un nou tip de biserică – basilica. În imperiu, “bazilica" era o sală mare folosită în acelaşi timp ca sală de consiliu şi tribunal. Era alcătuită dintr-o încăpere lungă (“nava”), cu părţi laterale separate de partea centrală prin coloane. Curând după convertirea sa, Constantin a transformat un vechi palat din Roma - cunoscut cu numele Palatul Lateran care aparţinea soţiei sale – în biserică. Această biserică cunoscută sub denumirea “Basilica de aur” datorită comorilor care s-au găsit acolo adăpostite, a urmărit destul de aproape stilul acestor basilici. Acum este cunoscută ca basilica San Giovani şi este în Laterano, Roma. A urmat după ea Bazilica San Pedro, în centrul acesteia se află mormântul care se crede că este al lui Petru însuşi. Biserica s-a dezvoltat şi în ce priveşte organizarea ei, apărând rolul clericilor şi al laicilor în comunitatea creştină. După cum arhitectura şi organizarea au evoluat, a început să apară arta creştină. Artiştii au început să decoreze bisericile în interior în mod somptuos.

O altă consecinţă a revoluţiei din secolul IV a fost apariţia pelerinajului. Elena, mama lui Constantin, era şi ea creştină şi şi-a dedicate timpul excavărilor de la Ierusalim, în speranţa că va găsi locurile unde Isus şi-a petrecut ultimile zile. Într-adevăr unele locuri au fost descoperite, ele devenind mai apoi locuri de pelerinaj. Cu toate că unii creştini nu au fost de acord cu aşa ceva, crezând că lui Dumnezeu trebuie să I te închini în mod spiritual, locul nefiind important, în anii următori acest fenomen a constituit un element important al creştinismului. În perioada modernă, mulţi oameni, atit creţtini cit şi necreştini, au deplâns transformarea bisericii din secolul IV. Chiar s-a afirmat, exagerându-se, că cel mai rău lucru care I s-a întâmplat bisericii a fost convertirea lui Constantin. Desigur materialismul a schimbat biserica dar în acelaşi timp a transformat şi imperiul. Creştinii au avut întotdeauna în inima lor un loc special pentru săraci, şi într-adevăr, una dintre trăsăturile distincte ale creştinismului din contextul roman, a fost modul în care a fost ajutată această clasă a societăţii, săracii. Au apărut în imperiul roman acele “case pentru străini” (aziluri), pentru călători, pentru cei săraci şi flămânzi. Spre finele secolul IV, una dintre funcţiile principale ale Bisericii era şi aceea de casă de ajutor social al imperiului: deoarece pâna în acel moment practic nu a existat aşa ceva.

Totuşi a existat un preţ pentru acceptarea oficială a bisericii. Biserica şi statul şi-au împletit în mod intim interesele. Biserica se bucura de protecţia şi de patronajul împăratului, având de-a face în schimb cu autoritatea împăratului. S-a întâmplat mai târziu în mai multe cazuri, când s-au discutat probleme doctrinare importante care au început să apară în creştinism, împăratul a chemat teologii la discuţii, (Conciliile) şi deşi biserica a fost de o părere, împăratul a decis în defavoarea majorităţii, iar biserica n-a putut să facă nimic. Pentru creştinism, această situaţie era nouă, adusă în prim plan într-un mod cu totul remarcabil de un eveniment care va marca pentru totdeauna istoria creştinismului: criza ariană. Arie a fost un călugăr care a trăit între anii 250-336 d.Hr, şi care a fost primul care a afirmat că Isus nu este Dumnezeu, că nu este divin, ci era o creatură ca toate celelalte.

La Conciliul de la Niceea din anul 325 d.Hr.,  Împăratul Constantin împreuna cu 318 episcopi au condamnat pe Arie şi învăţătura lui, şi au dat o declaraţie de credinţă, cunoscută şi sub numele de “Simbolul” Niceean, unul dintre cele mai importante texte creştine care au pus bazele credeului de la Niceea. El spune: ”Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute, Şi într-unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a coborât din cer, S-a întrupat, a pătimit şi a înviat a treia zi, S-a înălţat la cer şi va veni să judece vii şi morţii. Şi în Duhul Sfânt.”  Dar şi în urma acestui Conciliu, Arie a continuat să facă gălăgie, având câţiva partizani de partea lui. Împăratul Constantin era convins că aceştia erau majoritatea şi la Niceea a fost orbit de minoritate. În 336 d.Hr. el a ordonat Bisericii să anuleze condamnarea lui Arie. Dintr-o dată biserica se confrunta cu o altă problemă. În loc să persecute biserica, Constantin era unicul conducător, spunându-i ce să facă. Însă această problemă presantă a fost rezolvată la momentul oportun prin moartea deosebit de grotească a lui Arie, într-o toaletă publică din Constantinopol, datorită unei hemoragii neplăcute. Constantin a murit în anul următor.

Daniel Meseșan

 

CRUCIADELE...

Articol din ciclul "Istoria Creștinismului - Știați că?", publicat - 2011

În ciuda eforturilor depuse de anumiţi împăraţi, creştinismul s-a dezvoltat încet, dar sigur, în tot Imperiul Roman între secolul II şi IV. La sfârşitul acestei perioade, un roman din zece era creştin şi încă nu exista nici un document oficial (Biblia) cu privire la ce credea. Toate acestea aveau să se schimbe odată cu secolul IV, probabil cea mai extraordinară sută de ani pentru biserică. La sfârşitul secolului IV creştinismul avea să se schimbe pentru totdeauna.

“Deci cam pe la ceasurile amiezii, când ziua începuse să scadă, zicea Constantin, că văzuse cu ochii săi chiar pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruinţă al unei cruci întocmite din lumină şi odată cu ea putuse desluşi un scris glăsuind: ”Să biruieşti întru acesta!” ; după care, la vederea unei asemenea privelişti, fuseseră cuprinşi de uimire şi el şi întreaga oaste (care, cum mărşăluia el pe drum, venea pe urmele sale, şi de aceea asistase şi ea la minune). 

Ca să înţelegem contextul în care au început cruciadele şi de ce, trebuie să ne întoarcem în istoria creştinismului din perioada medievală, adică în jurul anilor 1000 d.Hr. Creştinismul era împărţit în două mari fracţiuni: Biserica Apuseană cu capitala la Roma şi Biserica Răsăriteană cu capitala la Constantinopol. Unii vorbeau limba latină iar ceilalţi limba greacă, ei neputând să se înţeleagă şi din cauza aceasta diferenţele erau mari şi în ce priveşte doctrina creştină, ei având mari probleme de a ajunge la o înţelegere. Dar, cu toate aceste diferenţe de opinie, separarea celor două biserici constituie o surpriză, mai ales că nu a avut nimic de-a face cu doctrina sau liturghia, ci acel eveniment cunoscut sub numele de “Marea Schismă”, a avut un substrat politic. Şi astfel, în 1054, Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă s-au separat oficial.  Au fost câteva încercări de a reface spărtura, dar ele nu au dus la nici un rezultat. În comparaţie cu relaţiile încordate dintre creştinii apuseni şi cei răsăriteni, cele cu musulmanii erau şi mai tensionate. Dar atât catolicii cât şi bizantinii se aflau pe aceeaşi poziţie. Tensiunile cu musulmanii au apărut din cauza “locurilor sfinte”, locurile din Ierusalim erau asociate cu Isus, în special Biserica Sfântului Mormânt, unde se spunea că ar fi mormântul lui Isus (evident, gol).

În 1009, al-Hakim, califul de Cairo din dinastia Fatimida, care la acea vreme controla Ierusalimul, a ordonat distrugerea locurilor sfinte. Ulterior acestea au fost restaurate, dar creştinii care călătoreau în pelerinaj la Ierusalim erau trataţi din ce în ce mai rău.

În 1070, turcii seleucizi au cucerit Ierusalimul din mâna Fatimizilor, dar situaţia creştinilor nu s-a schimbat.  Reacţia creştină a aparut în 1095. Papa Urban al II-lea a declarat că trebuie să se pună capăt dominaţiei musulmane, în general în Orientul Mijlociu şi în particular asupra locurilor sfinte. Conciliul de la Clarmont a ratificat acest decret, reacţia oamenilor fiind foarte pozitivă. În anul următor, un şir mare de armate foarte puternice – înconjurate de mulţimi entuziasmate – se îndreptau spre Est. În 1098, Edessa şi Antiohia au fost cucerite de cruciaţi, urmate în anul viitor de Ierusalimul care a fost pus sub stăpânirea creştină lui Godefroi de Boulogne. Cruciada a avut un succes răsunător.

Cu toate acestea, lucrurile nu păreau să stea chiar aşa. De exemplu, cruciaţii au acţionat cu o deosebită brutalitate, masacrând populaţia oraşelor cucerite şi mâncându-i pe unii dintre aceştia, ceea ce i-a făcut pe musulmani să creadă că toţi europenii (sau “francii”) sunt canibali. În plus, noile state cruciate, fondate în Orientul Mijlociu – Outremer, după cum erau cunoscute în mod colectiv – nu au avut o viaţă lungă. Cruciaţii ridicau fortăreţe masive pentru a-şi întări puterea, dar regatul creştin al Edessei a fost recucerit de musulmani în 1144.  Ca urmare, a doua cruciadă a fost ordonată de papa Eugeniu al III-lea. Plin de entuziasm, Bernard de Clairvaux, mentorul său, a sprijinit proiectul. A călătorit de-a lungul Franţei pentru a–i face mare reclamă şi a avut un succes atât de mare încât oamenii i-au sfâşiat hainele pentru a face semnul crucii pe hainele lor.  Cu toate acestea Bernard nu a predicat o ură fără discriminare împotriva a tot ce nu era creştin; le-a poruncit ascultătorilor săi să nu-i omoare pe evreii europeni, ceea ce se întâmplase atunci când a fost predicată prima cruciadă. Ce-a de-a doua cruciadă a pornit domol spre Ţara Sfântă unde cruciaţii au asediat Damascul, dar nu au reuşit să îl cucerească. Din această cauză, reputaţia lui Bernard a avut de suferit, fiind forţat să scrie în apărarea predicării lui iniţiale. Dar ce era mai rău de-abia acum avea să vină. În Egipt a apărut un mare general kurd, Salah al-Din care a respins forţele trimise acolo de regatul cruciat din Ierusalim. Curând după aceea, Salah al–Din, a devenit puterea din spatele tronului califului din Cairo, răsturnându-i pe Fatimizi şi instalând o nouă dinastie, cea a Ayyubizilor. După aceea, Salah al-Din s-a îndreptat spre Ţara Sfântă şi a cucerit Ierusalimul în 1187. Salah al-Din va fi înregistrat în legende ca Saladin, cel mai mare conducător musulman al epocii lui, iar în ochii creştinilor ca “bunul” necredincios. Era cât se poate de milos cu cei pe care-i învingea, o legendă spune că ar fi fost făcut cavaler în secret de regele Richard I al Angliei. Creştinii l-au privit pe Saladin cam tot aşa cum aliaţii l-au privit pe Rommel în cel de-al doilea război mondial – un om bun de partea celor răi. Totuşi, aceasta nu l-a oprit pe papa Grigore al VIII-lea să pornească în 1189 cea de-a treia cruciadă pentru eliberarea Ierusalimului din mâinile sale. Dacă primele două cruciade au fost “cruciadele poporului” cu un mare număr de pelerini şi binefăcători care însoţeau trupele, aceasta a fost “cruciada regilor”. Chiar împăratul sfântului Imperiu Roman, Frederic Barbarossa a pornit, dar s-a înecat pe drum. Regele Filip al II-lea al Franţei şi Richard I “Inimă de Leu” au fost prezenţi, dar împreună cu cavalerii lor aceştia nu au fost în stare să ia Ierusalimul.

La fel ca şi a doua cruciadă şi a treia cruciadă a fost un lamentabil eşec. Din fericire Saladin a dorit să încheie pacea cu cruciaţii, garantând siguranţa pelerinilor creştini la Ierusalim. Era clar că cruciadele erau tot mai lipsite de succes când s-a atins cel mai jos nivel la ce-a de-a patra cruciadă poruncită de papa Innocenţiu al III-lea în 1198. Aceasta nici măcar nu a atins Orientul Mijlociu musulman. În schimb cruciaţii au atacat Constantinopolul, l-au cucerit, au masacrat populaţia, deşi era creştină, şi au instalat un rege catolic. Cu toate că stăpânirea catolică nu a durat decât 50 de ani, stăpânirea bizantină fiind restaurată, întregul incident a constituit punctul cel mai critic din istoria deteriorării relaţiilor dintre Biserica Răsăriteană şi Apuseană. Aceasta fiind vreme de secole o piedică uriaşă în calea încercărilor de reunire a bisericilor, chiar mai mare decât excomunicarea reciprocă din 1054.  În afara cruciadei personale lansate în 1228 de împăratul Frederic al II-lea care a cucerit Ierusalimul şi l-a stâpinit vreme de 15 ani, nu a mai existat un succes creştin în Orientul Mijlociu. În schimb, mamelucii care au schimbat dinastia Ayyubita au recucerit încetul cu încetul tot terenul pierdut, culminând în 1281 cu ultimul avanpost cruciat, Accra.

În episodul următor vom vorbi despre cruciadele din Europa, pentru că au existat şi alte cruciade decât cele din Orientul Mijlociu.

Daniel Meseșan

 

INCHIZIȚIA...

Articol din ciclul "Istoria Creștinismului - Știați că?", publicat - 2011

Sistemele dreptului European timpuriu au recunoscut două tipuri de proceduri legale: de acuzare şi de cercetare. Până în secolul XIII, cea mai uzuală procedură de acuzare era ca partea care pretindea daune sau care era vătămată să acuze persoana responsabilă în faţa unei curţi şi să fie propriul său procuror. De această procedură uzase republica romană. Procedura inchizitorială, în care un singur magistrat supraveghea întregul caz, de la investigare la judecare şi la pronunţarea sentinţei, s-a dezvoltat în Imperiul Roman, era descrisă în manualele de drept roman şi a reintrat în practica europeană a dreptului, în secolul XII şi în seolul XIII.

Procedura inchizitorială a supravieţuit, într-o formă foarte atenuată, dispariţiei Imperiului Roman. Inspectorii regali, “missi dominici” , au fost trimişi să efectueze investigaţii cu privire la problemele guvernării în tot Imperiul sub Carol cel Mare (768- 814 d.Hr.). Având responsabilităţi cu privire la sufletele din diaceza lor, şi episcopii erau împuterniciţi să conducă investigaţii în materie de disciplină ecleziastică. Astfel de investigaţii, au fost justificate ulterior, de reacţia lui Dumnezeu la strigătul împotriva Sodomei şi Gomorei din Geneza 18:21 şi de parabola omului bogat, care îi cere socoteală slujitorului său, în Evanghelia după Luca 16:1-7. Episcopii puteau să organizeze local grupuri de credincioşi, care erau membrii ai unui sinod şi erau responsabili cu denunţarea abaterilor celor din parohia lor. Această procedură, era justificată de exegeza Evangheliei după Matei 18:15-17, care necesita o mustrare frăţească. Nici o procedură inchiziţională, nici denunţarea sinodală, nu era prea des întâlnită până târziu în secolul XI.

Marea mişcare de reformă ecleziastică declanşată în secolul XI, nu numai că a creat o discuţie accentuată între cler şi laici (adică între cei care conduceau biserica şi credincioşii de rând), dar a impus prelaţilor mai multe restricţii cu privire la disciplina clerului. Cum, de acum clerul putea să fie disciplinat doar de către superiorii clericali, papa Innocenţiu al III-lea (a condus între 1198- 1216) ,a dat în 1199 o circulară care a stabilit trei tipuri de proceduri legale: acuzarea, denunţarea şi inchiziţia. Aşadar, chestiunea disciplinei clerului a dus la reintroducerea procedurii inchizitoriale în legea canonică, mai întâi în curţile episcopale. În deceniile care au urmat, procedura a fost adaptată, de asemenea, de curţile seculare.

În canonul 8 al celui de-al patrulea Conciliu Lateran ţinut în 1215, Innocenţiu al III-lea a identificat procedura inchizitorială ca fiind procedura standard care putea fi folosită în curţile ecleziastice. Acum orice abatere care cădea în jurisdicţia ecleziastică putea fi judecată prin procedura inchizitorială.

În afara delicvenţei clerului, o altă preocupare tot mai mare a oamenilor bisericii din această perioadă, a fost şi răspândirea credinţelor şi a practicilor heterodoxe printre creştinii laici, această răspândire fiind catalogată ca erezie.  La început, legislaţia împăraţilor din Imperiul Roman a condamnat cu vehemenţă erezia, şi  pe măsură ce au fost redescoperite în cursul secolul XII, aceste legi păreau să întărească îngrijorarea teologică. Iniţial, oamenii bisericii au încercat o abordare pastorală la heterodoxie, predicând şi învăţând şi credinţa ortodoxă, uzând doar de excomunicare, de confiscarea ocazională a proprietăţii şi de refuzarea unei înmormântări creştine celor care nu se pocăiau (nu uitaţi, vorbim de perioada când Biserica Catolică conducea creștinismul). Totuși în 1199, papa Innocenţiu al III-lea, printr-o scrisoare care conţinea legislaţia anterioară împotriva ereticilor, identifică de asemenea erezia, ca fiind o infracţiune de înaltă trădare din dreptul roman, adica trădarea lui Dumnezeu şi ca o mare infracţiune capitală. Ca urmare, într-o altă scrisoare din 1207, Innocenţiu a declarat că ereticii care au fost condamnaţi din punct de vedere ecleziastic vor fi daţi pe mâna curţilor seculare pentru pedepsire, devreme ce oamenilor bisericii li se interziceau să verse sânge. În decursul secolului XIII, un anumit număr de conducători seculari au emis legi, impunând pedeapsa capitală pentru condamnaţii care nu se pocăiau sau pentru ereticii recidivişti.

În vremea pontificatului lui Grigore al IX-lea (1227-1242), papa a început să îi numească pe membrii celor două ordine mendicane; dominicanii şi franciscanii, în funcţie de judecătorii-delegaţi sau subdelegaţi papali, pentru a servi ca ”inchizitori ai depravării eretice”. La început această autoritate expira odată cu moartea papei care a dat-o, dar scrisoarea papei Clement al IV-lea din 1267 a făcut permanenta numire a lor, marcând începutul inchizitorilor de profesie. Aceaşi scrisoare a tratat şi puterea inchizitorilor asupra evreilor care s-au convertit la creştinism şi s-au întors apoi la iudaism cât şi asupra evreilor neconvertiţi care i-au ajutat. În 1252, o altă scrisoare papală permitea folosirea torturii în cazul investigării ereziilor.Dar nu a existat o “inchiziţie instituţionalizată” decât târziu în secolul XV-lea. Inchizitorii lucrau în anumite zone, unii foarte metodic, alţii deloc. Adesea inchizitorii trebuiau să lucreze cu episcopul local şi cu autorităţile seculare, care nu se deranjau să îi ajute. Rezistenţa locală putea să întârzie sau câteodată chiar să le amâne implicarea. Cu toate că procedura de investigare şi de judecare unică a depravării eretice s-a dezvoltat treptat împreună cu o întreagă literatură, conţinând manualul de proceduri inchizitoriale, nu toţi inchizitorii erau familiarizaţi cu acestea. Într-adevăr absenţa unei infrastructuri instituţionale a servit la slăbirea statutului inchizitorilor.

Prima instituţie inchiziţională a fost tribunalul fondat în regatul Castiliei şi cel al Aragonului sub Ferdinand şi sub Isabela (ce ironie a coincidenţei), cu permisiunea papei Sixtus al IV-lea în 1478. În 1483, tribunalul a devenit “Consiliul Suprem al Generalei Inchiziții”. Scopul său era în primul rând să îi investigheze pe evreii care s-au convertit la creştinism şi erau suspectaţi de a se fi întors din nou la iudaism, sau de a ramâne cripto-iudei (adică de ambele). Numărul acestora era foarte ridicat în Spania, odată cu pogromurile din 1391. Din secolul XVI Inchiziţia a avut de-a face cu protestanții, și tot mai mult cu clerul cu abateri morale, prin 1550 existând peste 20 de tribunale inchizitoriale în Spania. Din 1540 exista o Inchiziţie similară în Portugalia, în 1561 portughezii formând o inchiziţie în Goa, India.

În 1542, papa Paul al III-lea (1534-1549) a fondat o Inchiziţie similară la Roma, care a devenit “Congregaţia Sfintei Inchiziţii Romane şi Universale” sau “Sfântul Oficiu” în 1588. Aceasta a fost redenumită în 1908 ”Congregația Sfântului Oficiu”, iar în 1965 papa Paul al VI-lea (1963-1978) a redenumit-o “Sacra Congregaţie pentru Doctrină şi credinţă”.

Încetul cu încetul statele seculare au abolit tribunalele inchizitoriale în secolul XVIII şi în secolul XIX: Neapole în 1745, Veneţia în 1978, Portugalia în 1821 şi, în final Spania în 1834.

Daniel Meseșan

 

CONDAMNAREA LUI GALILEO GALILEI...

Articol din ciclul "Istoria Creștinismului - Știați că?", publicat - 2011

Istoria apărării cosmologiei heliocentrice (că pământul se învârte în jurul axei lui proprii și în jurul soarelui) a lui Copernic de către Galileo, care a dus la procesul său și condamnarea sa de către o Biserică Catolică intolerantă, a devenit pentru multă lume simbolul ostilităţii creştine împotriva concluziilor ştiinţifice ce nu sînt în concordanţă cu interpretarea literală a Bibliei. Astfel, Galileo a ajuns să fie privit ca un martir pe scena unui război trecut. Dar atunci când miturile sunt dezvăluite, aflăm un adevăr mult mai complicat şi mult mai interesant decât mitul care îl înlocuia.

 În 1611, Galileo Galilei (1564-1642), pe atunci profesor de matematici la Universitatea din Padova din nordul Italiei, călătorea la Roma pentru a expune noul său telescop, fiind aclamat de mai mulţi demnitari, inclusiv de astronomii de la colegiul iezuit de la Roma. Contrar mitului, Galileo nu s-a confruntat cu neîncrederea persoanelor oficiale de a privi la noile minuni celeste folosind telescopul său. Unele dintre descoperirile datorate telescopului au contribuit la adeverirea modelului heliocentric, dar existau îngrijorări datorate incompatibilităţii acestuia cu interpretarea literală a Scripturii. Galileo a argumentat că Biblia nu este manual de ştiinţă şi nu ar   trebui interpretată literal atunci când este vorba de probleme ştiinţifice. Dar aceasta nu a facut decât să amplifice problema lui Galileo, un laic care pretindea dreptul de a interpreta Biblia. Galileo s-a reîntors la Roma în 1615, confruntându-se cu resentimente şi manevre de culise. Acolo a avut diverse ocazii să îşi susţină cazul la dineurile şi la întrunirile intelectualităţii din Roma. Plin de pasiune, aroganţă şi iute în a-şi demonstra competenţa, Galileo i-a îndepărtat tocmai pe acei a căror bunăvoinţă trebuia să o câştige.

În 1616, Sfântul Oficiu (Inchiziția) a terminat revizuirea acuzațiilor la adresa lui Galileo și a heliocentrismului. Galileo a fost citat la reședința cardinalului Robert Bellarmine (capul Sfântului Oficiu, cel mai puternic teolog catolic al vremii). Galileo a fost informat că modelul copernician a fost judecat, fiind declarat fals și contrar Scripturii. El a fost mustrat ca să abandoneze aceste opinii și i s-a interzis să “afirme, să predea și să apere” aceste opinii în orice fel sau în orice formă. Persoanele oficiale din cadrul Bisericii au judecat cazul și au argumentat (pe drept cuvânt), că observațiile lui Galileo și abilitatea modelului heliocentric de a face predicții astronomice precise nu constituiau o dovadă că modelul copernician ar reprezenta realitatea fizică. Tradiția bisericii, pe care lumea teologică romană nu dorea să o abandoneze fără a avea un motiv serios, era contrară heliocentrismului. Existau pasaje biblice care se adresau chestiunii cosmologice și spuneau că soarele se mișcă mai degrabă decât pământul. La aceasta se poate adăuga și argumentul filozofic larg acceptat atât de astronomi cât și de membrii ierarhiei ecleziastice – că modelele astronomice erau menite mai ales să prezică poziția planetelor, fără pretenția de a descrie realitatea fizică. Nu ne putem ridica la cer să vedem, de fapt, ce se întâmplă acolo, doar Dumnezeu cunoaște mecanismele care stau la baza mișcărilor celeste. Dar Galileo era convins că se poate demonstra ceva cu ajutorul teoriei mareelor. El a pretins că mareele erau tocmai rezultatul dublei mișcări a pământului (rotindu-se în jurul axei sale și în jurul soarelui) care făceau ca apele mărilor să se miște în sus și în jos în matca lor. Autoritățile ecleziastice au răspuns spunând că în absența unei dovezi nu era cazul să se corecteze interpretarea tradițională de bun simț al Scripturii. Oamenii de știință au susținut modelul geocentric în mod covârșitor și ar fi fost un lucru extraordinar ca Biserica să abandoneze interpretarea tradițională, de bun simț, împreună cu părerile științifice ale majorității, pentru a opta pentru poziția singulară a lui Galileo. Această luptă nu a asmuțit Biserica împotriva lui Galileo și a oamenilor de știință, ci pe Galileo împreună cu un mic număr de discipoli împotriva Bisericii și a majorității oamenilor de știință.

În 1623, a fost ales un nou papă, Urban al VIII – lea . A fost o întâmplare fericită, pentru că era considerat un moderat în ceea ce priveşte subiectul heliocentrismului; în plus, Galileo avusese relaţii amicale cu acesta. Urban credea că în principiu oamenii sunt incapabili de a fi siguri în ce priveşte problemele cosmologice, dar i-a dat voie lui Galileo să examineze dovezile pro şi contra heliocentrismului într-o carte, cu condiţia ca aceasta să nu-i susţină părerile. Galileo s-a apucat de lucru la Dialog asupra celor două sisteme majore ale lumii, care a fost publicată în 1632. Cartea prezenta dovezi puternice majore în favoarea heliocentrismului, susţinându-I părerile. Pe ultima pagină a cărţii, Galileo a pus în gura personajului său Simplicio caricatura unui aristotelian încet la minte, avertizarea papei cu privire la caracterul ipotetic al heliocentrismulu. Cartea a făcut senzaţie. Urban a recunoscut cuvintele sale în gura lui Simplicio şi s-a convins că Galileo i-a trădat încrederea, ridiculizându-l. O astfel de insubordonare nu a putut fi trecută cu vederea şi era inevitabil ca maşinăria inchiziţiei să nu fie pusă în funcţiune împotriva lui Galileo. Galileo a fost acuzat că a încălcat interdicţia din 1616 care i-a interzis să susţină sau să apere heliocentrismul; şi trebuia să fie o lecţie pentru toţi, că el era vinovat. Galileo a fost forţat să abjure. În ultimii zece ani cât a mai trăit s-a aflat în arest la domiciliu, cazat confortabil într-o vilă din apropierea Florenţei, având unele restricţii referitoare la cine putea să îl viziteze. El nu a fost niciodată torturat sau întemniţat – a fost redus la tăcere.

Ce putem învăţa din această povestire? Rezultatul afacerii Galileo a fost un eveniment puternic influienţat de circumstanţele locale. Nu privea atât de mult aspectele universale sau globale ale ştiinţei şi religiei, cât circumstanţele locale care acţionau asupra personajelor istorice ca individ – frica, gelozia, răzbunarea, lăcomia, prejudecata, ambiţia, rivalitatea, alianţele şi contextul politic. Personalitatea lui Galileo a fost prea pronunţată. Dacă ar fi avut puţină diplomaţie, dacă ar fi fost cu mai mare băgare de seamă, dacă ar fi fost deschis să ajungă la o înţelegere şi ar fi înţeles valoarea unei retrageri strategice, ar fi fost posibil ca el să desfăşoare o campanie în beneficiul heliocentrismului, fără să fi fost condamnat. Modul în care a fost rezolvată afacerea Galileo, să fi fost o bătălie între creştinism şi ştiinţă, un episod al războiului între ştiinţă şi religie? De fapt, fiecare dintre personajele implicate se considerau creştine. Fiecare dintre aceştia recunoşteau suveranitatea Bibliei şi erau de asemenea, în posesia unei păreri cosmologice ştiinţifice. Ca tânăr profesor, Bellarmine, a predat, de fapt astronomia la Universitatea din Louvain şi a înţeles complet chestiunea.

Se pare că bătălia nu s-a dat între creştinism şi ştiinţă, ci în interiorul creştinismului; între teorii ale interpretării Scripturii care se contrazic – una progresivă, alta tradiţională; şi în cadrul ştiinţei, între partizanii unei cosmologii aflate în competiţie. Oricum am întoarce lucrurile, nu cad la hotarul dintre ştiinţă şi religie.

(Ghid al istoriei creștinismului - de Jonathan Hill).

Daniel Meseșan