Povestirea este luată din viața lui Constantin de Eusebiu de Cezarea, scriitor și istoric creștin care a trăit în prima jumătate a secolului IV. Ea descrie unul dintre cele mai importante evenimente din istoria vestului: acela când Constantin cel Mare (274 - 337d.Hr.) un mare general, proclamat Cezar de trupele sale, a trecut la creștinism. A existat un moment al destinului, când generalul era gata să-l întâlnească pe rivalul său la tron, chiar înainte de bătălia de la podul peste râul Milvius din apropierea Romei, în anul 312 d.Hr. După cum chiar el i-a relatat lui Eusebiu, se întreba cărui zeu să I se adreseze pentru a fi ajutat în bătălia viitoare, când a văzut semnul crucii pe cer. Putea să I se întâmple Bisericii ceva mai neașteptat? Doar cu câţiva ani mai devreme se încovoia sub cea mai dură persecuţie pe care a suferit-o sub împăraţii Deocleţian şi Galeriu. Dar de acum înainte, aceasta avea să înflorească ca niciodată.
Era greu de imaginat la acea vreme, ce a însemnat acest lucru pentru Biserică. Mulţi au privit subita răsturnare de situaţie ca pe un semn al apropierii sfârşitului lumii - Victoria lui Cristos trebuia să fie aproape, dacă până şi împăratul roman a devenit robul său. Ultima carte din Istoria Bisericii a lui Eusebiu, o descriere a Bisericii din primele zile până în vremea sa, conţine doar laude frenetice la adresa lui Dumnezeu şi a împăratului pentru această nouă eră. În Penegeric pentru Constantin, dedicate aniversării a 30 de ani de la urcarea pe tron, acelaşi autor îl laudă ca pe imaginea pământească a monarhiei divine, aflată undeva între cer şi pământ: “Împăratul nostru, ca un soare strălucitor, îi lumineaza pe cei mai îndepărtaţi supuşi ai imperiului sau datorită prezenţei cezarilor, cu razele sfredelitoare al prezenţei sale luminoase (…) El seamănă cu suveranul din ceruri, îşi arată strălucirea şi conduce întocmai ca Împăratul divin, întărindu-se în asemănarea Sa”.
Devenind unic împărat al imperiului, după înfrângerea lui Liniciu din mai 324 d.Hr. Constantin a fost unul dintre cei mai mari împăraţi din istoria Romei. A reformat armata, a revitalizat economia, şi, în general, a lucrat astfel încât imperiul care era în pericol de dezmembrare (din cauza unei multitudini de factori printre care devalorizarea monedei, corupţia, instabilitatea politică şi ameninţările externe) să supravieţuiască. Totuşi atitudinea sa faţă de creştinism este neclară, rămânând controversată până în ziua de astăzi. Aşa cum vom vedea, Constantin a fost mai mult preocupat de unitatea religioasă decât de acurateţea doctrinară. Sa ridicat cu adevărat credinţa sa în Dumnezeul creştin mai presus de o credinţă oportunistă pe care o putea folosi ca pe o sursă de putere militară, politică şi poate metafizică?. Faimos a fost şi botezul lui Constantin, doar pe patul de moarte - cu toate că aşa cum am văzut aceasta era o practică destul de obişnuită în acea vreme, mai ales pentru vremea aceea, şi mai ales pentru cei din armată. Zeii păgâni au rămas pe monedele sale până în anul 320 d.Hr., iar împăratul şi-a menţinut vechiul titlu păgân de pontifex maximus. Între timp armatele sale mărşăluiau sub semnul creştin Chi-Rho ( este vorba de litera P şi X, puse una peste alta ). Duminica a devenit sărbătoare, soldaţii au fost nevoiţi să fie prezenţi la procesiunile bisericeşti.
Cel mai izbitor moment a fost acela de a fonda o nouă capitală imperială în est. Cunoscută ca Noua Romă, oraşul a fost construit peste vechiul oraş Bizant, pe malul de vest al Bosforului, strâmtoarea care leagă Marea Neagră de Marea Mediterană. Oraşul a fost prevăzut cu toate facilităţile civilizaţiei romane: un forum, o basilică, băi publice, şi toate celelalte. Dar spre deosebire de vechea Romă, aici nu existau temple. Într-adevăr, Constantin a decretat ca nici un ritual păgân nu se va desfăşura în noua sa capitală. În schimb s-au construit biserici. Noua Romă era un simbol puternic al noului imperiu, al cărui centru de atracţie se deplasa spre est, înspre jumătatea Mării Mediterane care vorbea limba greacă şi era clădită pe închinarea la Dumnezeul creştin, nu pe zeităţile păgâne. Noua Romă, denumită Constantinopol -“oraşul lui Constantin”- de la finele secolului IV nu era doar capitala imperială, ci şi oraşul cel mai mare şi activ din punct de vedere cultural al părţii de est al imperiului. El va fi cel mai important oraş creştin din lume pentru mai mult de o mie de ani.
Cum s-ar spune, creştinii au ieşit din vizuină, chiar dacă creştinii erau încă o minoritate. De acum înainte va înceta închinarea în case modificate în biserici sau în locuri ascunse, catacombele romane devenind acum un loc foarte popular pentru pelerinaje. Oamenii veneau acum să îşi arate respectul faţă de marii oameni ai trecutului – pentru că sfârşitul persecuţiilor a însemnat că nu vor mai exista noi martiri.
Între timp a apărut un nou tip de biserică – basilica. În imperiu, “bazilica" era o sală mare folosită în acelaşi timp ca sală de consiliu şi tribunal. Era alcătuită dintr-o încăpere lungă (“nava”), cu părţi laterale separate de partea centrală prin coloane. Curând după convertirea sa, Constantin a transformat un vechi palat din Roma - cunoscut cu numele Palatul Lateran care aparţinea soţiei sale – în biserică. Această biserică cunoscută sub denumirea “Basilica de aur” datorită comorilor care s-au găsit acolo adăpostite, a urmărit destul de aproape stilul acestor basilici. Acum este cunoscută ca basilica San Giovani şi este în Laterano, Roma. A urmat după ea Bazilica San Pedro, în centrul acesteia se află mormântul care se crede că este al lui Petru însuşi. Biserica s-a dezvoltat şi în ce priveşte organizarea ei, apărând rolul clericilor şi al laicilor în comunitatea creştină. După cum arhitectura şi organizarea au evoluat, a început să apară arta creştină. Artiştii au început să decoreze bisericile în interior în mod somptuos.
O altă consecinţă a revoluţiei din secolul IV a fost apariţia pelerinajului. Elena, mama lui Constantin, era şi ea creştină şi şi-a dedicate timpul excavărilor de la Ierusalim, în speranţa că va găsi locurile unde Isus şi-a petrecut ultimile zile. Într-adevăr unele locuri au fost descoperite, ele devenind mai apoi locuri de pelerinaj. Cu toate că unii creştini nu au fost de acord cu aşa ceva, crezând că lui Dumnezeu trebuie să I te închini în mod spiritual, locul nefiind important, în anii următori acest fenomen a constituit un element important al creştinismului. În perioada modernă, mulţi oameni, atit creţtini cit şi necreştini, au deplâns transformarea bisericii din secolul IV. Chiar s-a afirmat, exagerându-se, că cel mai rău lucru care I s-a întâmplat bisericii a fost convertirea lui Constantin. Desigur materialismul a schimbat biserica dar în acelaşi timp a transformat şi imperiul. Creştinii au avut întotdeauna în inima lor un loc special pentru săraci, şi într-adevăr, una dintre trăsăturile distincte ale creştinismului din contextul roman, a fost modul în care a fost ajutată această clasă a societăţii, săracii. Au apărut în imperiul roman acele “case pentru străini” (aziluri), pentru călători, pentru cei săraci şi flămânzi. Spre finele secolul IV, una dintre funcţiile principale ale Bisericii era şi aceea de casă de ajutor social al imperiului: deoarece pâna în acel moment practic nu a existat aşa ceva.
Totuşi a existat un preţ pentru acceptarea oficială a bisericii. Biserica şi statul şi-au împletit în mod intim interesele. Biserica se bucura de protecţia şi de patronajul împăratului, având de-a face în schimb cu autoritatea împăratului. S-a întâmplat mai târziu în mai multe cazuri, când s-au discutat probleme doctrinare importante care au început să apară în creştinism, împăratul a chemat teologii la discuţii, (Conciliile) şi deşi biserica a fost de o părere, împăratul a decis în defavoarea majorităţii, iar biserica n-a putut să facă nimic. Pentru creştinism, această situaţie era nouă, adusă în prim plan într-un mod cu totul remarcabil de un eveniment care va marca pentru totdeauna istoria creştinismului: criza ariană. Arie a fost un călugăr care a trăit între anii 250-336 d.Hr, şi care a fost primul care a afirmat că Isus nu este Dumnezeu, că nu este divin, ci era o creatură ca toate celelalte.
La Conciliul de la Niceea din anul 325 d.Hr., Împăratul Constantin împreuna cu 318 episcopi au condamnat pe Arie şi învăţătura lui, şi au dat o declaraţie de credinţă, cunoscută şi sub numele de “Simbolul” Niceean, unul dintre cele mai importante texte creştine care au pus bazele credeului de la Niceea. El spune: ”Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute, Şi într-unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a coborât din cer, S-a întrupat, a pătimit şi a înviat a treia zi, S-a înălţat la cer şi va veni să judece vii şi morţii. Şi în Duhul Sfânt.” Dar şi în urma acestui Conciliu, Arie a continuat să facă gălăgie, având câţiva partizani de partea lui. Împăratul Constantin era convins că aceştia erau majoritatea şi la Niceea a fost orbit de minoritate. În 336 d.Hr. el a ordonat Bisericii să anuleze condamnarea lui Arie. Dintr-o dată biserica se confrunta cu o altă problemă. În loc să persecute biserica, Constantin era unicul conducător, spunându-i ce să facă. Însă această problemă presantă a fost rezolvată la momentul oportun prin moartea deosebit de grotească a lui Arie, într-o toaletă publică din Constantinopol, datorită unei hemoragii neplăcute. Constantin a murit în anul următor.
Daniel Meseșan