HRISTOS E VIU!

“După patima Lui, li S-a înfățișat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori, timp de patruzeci de zile, și vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu.”

— Faptele Apostolilor 1:3

Învierea Domnului Isus este cea mai importantă componentă din lucrarea de mântuire. De altfel, nu putem scoate sau separa vreo etapă ca fiind secundară sau neimportantă, deoarece atât lucrarea Sa Mesianică pe pământ, patima Sa, îngroparea Sa, învierea Sa, înălțarea Sa sunt deopotrivă elemente necesare pentru lucrarea de mântuire. Dar privind la aspectul învierii, Pavel remarcă: “Și dacă n-a înviat Hristos, credința voastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre ...” (1 Cor. 15:17). De aceea, certitudinea noastră cu privirela învierea Domnului este monumental de importantă! Pastorul William Evans consemna în cartea sa Marile Doctrine Biblice: “Creștinismul este singura religie care își bazează pretenția de acceptare pe învierea Fondatorului său. Pentru orice altă religie, a-și întemeia pretenția pe o astfel de doctrină ar însemna curtarea falimentului. Testează toate celelalte religii după această afirmație și vei vedea”. Într-adevăr, nu există nici o religie în lume care să pretindă că fondatorul ei a înviat, și este viu perpetuu, afarâ de Creștinism, care susține categoric afirmația Mântuitorului din Apocalipsa 1:17-18 – „... Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. ...”.

Luca observă la începutul cărții Fapte, că Hristos a pătimit și a murit; de aceea afirmă că s-a înfățișat înaintea lor viu dovedind că înviase din morți. Dovezile care li le-a dat cu privire la învierea Sa sunt cuprinse în Luca 24 ( mormântul gol, arătarea Lui fizică, faptul că a mâncat în fața lor, semnele în mâini și picioare ). Consemnarea că li s-a arătat deseori timp de patruzeci de zile este de asemenea extrem de importantă. Dacă ucenicii ar fi menționat ca l-au văzut odată, teoria potrivit căreia ei ar fi doar halucinat, ar fi fost plauzibilă. Dar pentru că aceste arătări au fost repetate și pe o perioadă destul de lungă de timp (peste o lună), demontează orice argument împotriva învierii. Totodată, conținutul conversațiilor cu Mântuitorul înviat, a fost identic cu cel dinainte de patima Sa (Marcu 1:15, Luca 4:43), anume despre Împărăția lui Dumnezeu, dovedind că era Unul și Același Isus, nu doar o ființă angelică.

Această ultimă observație (despre Împărăția lui Dumnezeu), este deasemenea scopul predicării apostolice (Fapte 28:30 30-31). Tocmai de aceea, Domnul Isus a folosit aceste ultime 40 de zile, pentru a recapitula cu apostolii despre această doctrină importantă, precum Moise a petrecut 40 de zile în prezența lui Dumnezeu primind legea pe muntele Sinai (Exod 24:18).

Pe când explicațiile cu privire la această complexă învățătură [Împărăția] ar necesita lungimea unei cărți și nu a unui articol, ne rezumăm a sumariza că manifestarea Împărăției lui Dumnezeu aici și acum, este lucrarea Duhului Sfânt în noul legământ prin dovezile haristice, după cum spunea Mântuitorul:

“Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăția lui Dumnezeu a venit peste voi.”

— Matei 12:28

Andrei Bălulescu

CREDINȚA ÎN ÎNVIERE ADUCE NĂDEJDE!

“Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El.”

— 1 Tesaloniceni 4:14

An de an la Paști, Creștinii de pretutindeni (din orice neam și limbă) se salută cu frumosul: Hristos a înviat!”. Această formulă de salut este cu mult mai mult decât o expresie tradițională; pentru cel născut din Dumnezeu (Ioan 1:12-13), reprezintă fundamentul credinței creștine și esența evangheliei (1 Corinteni 15:1-5). Moartea Domnului Isus era o necesitate absolută pentru ispășirea și plătirea păcatelor noastre, iar învierea Sa era o absolută necesitate pentru garanția faptului că Dumnezeu a primit jertfa Lui și ne-a considerat neprihăniți în El (Romani 4:25). Însă ceea ce ar trebui să ne amintească cel mai mult sintagma “Hristos a Înviat!” este faptul că Hristosul cel viu se întoarce după ai Săi (Ioan 14:18). În epistola către Tesaloniceni, Pavel face o comparație între cei necredincioși, care n-au nădejde, și cei credincioși, care au o nădejde vie, în Tit (2:13) fiind numită și “fericita noastră nădejde”. Exprimarea lui Pavel înțelege o așteptare, încredințare, sau o anticipare cu plăcere a ceea ce stă în față. Atât de marcați au fost creștinii primului secol de această așteptare (revenirea Domnului), încât apostolul Pavel exprimă în 1 Tesaloniceni (4:15), “noi cei vii”, arătând că el era încredințat că va prinde această glorioasă revenire, încă în timpul vieții sale.

Credința declarată în învierea Domnului Isus presupune implicit și o încredere absolută în revenirea Sa, dar și învierea celor ce au adormit în El. Lupta cea mai grea a bisericii contemporane este vegherea în vederea acestei întâlniri a Domnului, după cum observa Domnul prin pilda celor 10 fecioare – “au ațipit toate și au adormit” (Matei 25:5). În această vreme când lupta spirituală pare la culme, și atacurile celui rău se întețesc, biserica este chemată să își aducă aminte de schimbarea făcută prin nașterea din nou care i-a dat o identitate nouă și o direcție nouă în viață. Această schimbare deja făcută, anticipă schimbarea finală care o va face Domnul și trupurilor noastre după minunata promisiune făcută că atunci:

“Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.””

— Coloseni 3:4

HRISTOS A ÎNVIAT!

Andrei Bălulescu

RĂSPLĂTIRILE VIN DACĂ NE PĂZIM...

“Păziți-vă bine să nu pierdeți rodul muncii voastre, ci să primiți o răsplată deplină.”

— 2 Ioan 1:8

Se observă tot mai mult un efort concentrat din partea celui rău pentru a distruge, a amăgi, și a diviza credincioșii. Luptele se dau pe toate fronturile, ori prin erezii nimicitoare (opinii care alterează doctrinele fundamentale), ori prin certurile de partide și denigrare atât în biserici cât și în spațiul digital/platformele de socializare), ori prin răsturnarea Evangheliei Domnului Isus (înlocuirea singurei Căi a mântuirii [Hristos] cu religia și ritualurile). Acestea toate ne reconfirmă că venirea Domnului Isus e foarte aproape, întrucât diavolul știe că are puțină vreme și face tot ce poate pentru a împiedica lucrarea mântuirii. Dar această nouă bătălie de fapt este una veche cu care și credincioșii din vremea apostolului Ioan se confruntau.

Ideologia gnosticilor care postulau că materia este rea și doar spiritul este bun (prin urmare Isus Hristos nu a putut să vină în trup deoarece trupul era intrinsec rău) căuta să amăgească primii creștini. De aceea, Ioan afirmă de câteva ori că Hristos a venit în trup (1 Ioan 4:2, 5:6, 2 Ioan 1:7). Mai mult, din cauza acestei ideologii, oamenii aceștia tăgăduiau pe Domnul Isus ca și Mântuitor iar Ioan se vede nevoit să afirme de mai multe ori că viața veșnică vine doar prin Fiul lui Dumnezeu (1 Ioan 1:1 1-3, 3:23, 4:10, 5:12, 2 Ioan 1:9). Ca rezultat al acestei gândiri, se separau de biserica lui Dumnezeu, și învățau și pe alții să le împărtășească ideile și să facă la fel (1 Ioan 2:19, 2 Ioan 1:9 9-11), fapt pentru care Ioan îi numește antihriști (2 Ioan 1:7).

În fața acestor provocări, Ioan îndeamnă credincioșii să se păzească bine. Prin această sintagmă se înțelege idea de a veghea cu atenție, sau a folosi percepția spirituală pentru a înțelege bine lucrurile; expresia originală accentuează funcția vederii care se prezintă ca opusul orbirii. Având în vedere că diavolul prin oamenii vicleni folosește felurite mijloace de amăgire (Efeseni 4:14), Ioan cere o atenție și analiză atentă a tuturor învățăturilor pentru a discerne bine calea adevărul (concept care în epistolele Ioanine reprezintă mântuirea adusă de Isus).

Această pază are scopul de a nu pierde rodul muncii. Interesant este că în cele mai multe manuscrise, pronumele voastre este de fapt la persoana întâia plural, adică noastre, ceea ce ar citi ”să nu pierdeți rodul muncii noastre”. Ioan ar face aluzie la lucrarea de evanghelizare făcută de apostolii Domnului care au pus fundația pentru credința noastră (Efeseni 2:20), iar rodul muncii ar fi chiar cei mântuiți prin jertfa Domnului Hristos. Cuvântul pierde s-ar putea traduce prin a distruge sau a prăpădi. Prin urmare, atenția noastră este să nu se piardă rezultatul evangheliei (mântuirea) care ne-a fost vestită de înaintașii noștri. De observat este că munca este ancorată în porunca pe care am primit-o de la început (2 Ioan 1:6, 1 Ioan 2:24), ceea ce înseamnă că noi nu inventăm concepții noi despre mântuire, ci propovăduim planul original și singular a lui Dumnezeu: numai Hristos este mântuirea noastră. Dacă ne păzim (veghem) cu atenție, și nu alterăm credința noastră în evanghelia mântuitoare a Domnului nu pierdem rodul muncii, atunci vom primi o răsplată deplină, care aici înseamnă o recompensă completă care are în vedere vremea sfârșitului (adică a împărăției veșnice) precum se înțelege din mai multe pasaje similare (Matei 5:12, Marcu 9:41, Luca 6:35, Ioan 4:36 ...).

În perspectiva acestei zile mărețe care este mult așteptată de noi, ne luptăm pentru a rămâne treji, pentru a trăii adevărul, pentru a menține pacea și armonia în biserică și pentru a proclama sfânta evanghelie nealterată așa precum ne-au dat-o Domnul și apostolii, ținând totdeauna minte că:

“Iată, Eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.”

— Apocalipsa 22:12

Andrei Bălulescu

VEGHEREA DIN TIMPUL NOPȚII...

“Vegheați, dar, pentru că nu știți când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopții, sau la cântarea cocoșilor, sau dimineața.”

— Marcu 13:35

Omul lui Dumnezeu Moise face o afirmație deosebit de relevantă zilelor noastre în Psalmul 90:10, anume că anii zilelor noastre „trec iute, și noi zburăm”. În ciuda multelor schimbări experimentate în anul 2023 atât pe plan geo-politic, economic cât și social, intrăm într-un an nou cu o sumedenie de necunoscute. Totodată, intrarea în acest nou an ne semnalează împlinirea spuselor Apostolului Pavel din Romani 13:11 „... căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut”, este cu atât mai actuală azi pentru generația noastră. Acestea toate ne amintesc de porunca Domnului Isus cu privire la revenirea Sa, anume: vegheați!

Motivul pentru care Domnul Isus folosește sintagma „vegheați” de mai multe ori în evanghelii este dat tocmai de faptul că nu știm când va veni stăpânul casei. Casa, aici, reprezintă biserica lui Dumnezeu, iar stăpânul casei reprezintă pe Însuși Domnul Isus Hristos. Cu toate că avem anumite indicatoare care ne arată că vremea este aproape, taina revenirii Sale este cel mai bine păstrat secret din univers (Matei 24:36, Fapte 1:7). Tocmai de aceea Domnul sfătuiește, îndeamnă și chiar poruncește: vegheați . Prin acest cuvânt se înțelege a fi treaz, a fi sculat din somn, a acorda o atenție strictă , iar traducerile sale nou testamentare apar uneori ca și vigilență sau neadormire. În versetul de față (Marcu 13:35) sintagma vegheați are o profunzime cu atât mai mare înțelegând contextul poruncii: Domnul prezintă patru timpuri posibile pentru întoarcerea Sa, iar cel mai important de remarcat este că toate sunt în perioada de noapte.

Cultura Romană împărțea orele de noapte (cuprinzând timpul între 6 PM și 6 AM) în patru străji care sunt corelate cu descrierile Domnului Isus. Prima strajă (orele 6 PM – 9 PM) sunt clasificate de Domnul ca seara, fiind perioada imediată după terminarea lucrului, moment în care omul mânca și se pregătea pentru noapte. A doua strajă (orele 9 PM – 12 AM) sunt clasificate ca miezul nopții, momentele în care omul începea să fie cufundat în somn. A treia strajă (orele 12 AM – 3 AM) sunt clasificate ca și cântarea cocoșilor, fiind orele în care somnul era cel mai dulce dar anticipa trezirea. A patra strajă (orele 3AM – 6 AM) sunt clasificate ca și dimineața, momentul când omul se scula și se pregătea pentru începerea zilei de lucru.

Dacă Domnul cerea veghere (a fi treaz, a nu dormita, a fi vigilent, atent ) în timpul zilei, am fi înțeles cerința. Dar faptul că vegherea este poruncită pe timp de noapte prezintă o reală dilemă. Am interpreta analogia prin a spune: înseamnă că nu am timp nici să mănânc, să mă odihnesc, să dorm, sau să mă pregătesc pentru ziua ce urmează, ci mi se cere o atenție totală în toată vremea. Exact aceasta surprinde Pavel în explicația s-a din Romani 13:11-14, arătând că noi acuma suntem în perioada de noapte (domnia păcatului în lume), iar ziua (Împărăția lui Dumnezeu) se apropie. Prin urmare, iubiți credincioși, în anul 2024, mai presus de planurile, năzuințele și așteptările noastre, suntem chemați să nu uităm nici o clipă porunca Stăpânului Casei:

“Ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheați!”

— Marcu 13:35

Andrei Bălulescu

ÎNCARNAREA CUVÂNTULUI ETERN!

“Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr.
Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.”

— Ioan 1:14

Prea puțin putem înțelege profunzimea lucrării petrecute în momentul întrupării Domnului Isus. Din prisma noastră umană priveam la Dumnezeu, care este Sfânt și cu totul separat de oameni, iar în limita înțelegerii noastre eram convinși că Dumnezeu nu ne înțelege în limitele și greutățile vieții umane – El care este infinit și cu totul nelimitat; de aceea Eclesiastul afirmă în 3:10, la ce povară a supus Dumnezeu pe oameni. Dar în momentul încarnării , Domnul și-a asumat un trup de om, asumând cu el și limitele oamenilor (oboseală, foame, suferință) ca să ne arate că El ne înțelege în cele mai mici detalii ale vieții noastre umane, și nu doar că le înțelege, dar s-a identificat cu noi în ele (Evrei 4:15).

Totodată, Moise a avut o dorință care a marcat aspirația multor oameni de-a lungul istoriei, și anume, să îl vadă pe Dumnezeu. La această cerință Domnul i-a răspuns că este o imposibilitate ca omul muritor să îl vadă și să trăiască (Exod 33:20). Dar în momentul încarnării, Domnul și-a asumat un chip de om iar Apostolul Ioan menționează că “noi am privit slava Lui” și continuă să arate că această slavă este întocmai ca Slava venită din Tatăl. Însuși Domnul Isus afirmă că cine l-a văzut pe El, l-a văzut pe Tatăl (Ioan 14:8-9). Această ipostază a fost posibilă doar prin întrupare.

Mai mult, ne scuzăm deseori că nu suntem perfecți, că avem multe scăzăminte, iar capacitatea de a trăi frumos înaintea Domnului nu ne stă la îndemână. Chiar Domnul afirmă că suntem slabi și ne cunoaște limitele capacității noastre de a trăi în sfințenie (Psalmul 103:10 10-14). Dar în momentul încarnării, Domnul și-a asumat să se sfințească El însuși pentru noi (Ioan 17:19) și a trăit pe pământ “plin de har și de adevăr ”, ca să ne demonstreze că atunci când plinătatea Duhului Sfânt comandă firea unei persoane, sfințirea practică devine un posibil. Prin El ni s-a creat o mostră după care să fim conformați și noi prin nașterea din nou la o nouă statură strâns legată de identitatea lui Hristos (Galateni 2:20).

Așadar, într-o vreme când oamenii sărbătoresc Crăciunul, tradiționalul, comercialul și vestiții moși, Biserica lui Dumnezeu afirmă că ne amintim de lucrarea Încarnării Cuvântului Etern care a venit în lume să ridice păcatele omenirii și să le plătească în trupul Său pe lemn. Sărbătoarea nu se rezumă la iesle, întrucât Hristosul născut în ieslea Betleemului și jertfit pe dealul Golgotei, este acuma Domnul Cel Viu și Stăpânul vieții noastre. Nu uităm în timpul acestor sărbători că dorim fierbinte ca:

“Ale Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin.””

— 1 Petru 5:11

Andrei Bălulescu

VEȘTI BUNE ÎN VREMURI GRELE!

“Dumnezeu este adăpostul și sprijinul nostru, un ajutor care nu lipsește niciodată în nevoi.”

— Psalmul 46:1

Fără echivoc și îndoială ne dăm seama că trăim vremuri grele și rele, din două puncte de vedere. În primul rând, se observă luptele geopolitice care prezic instabilitate atât socială cât și economică; bunăstarea și liniștea sunt tot mai amenințate pe zi ce trece. În al doilea rând, din punct de vedere spiritual observăm o lipsă de vlagă, voință și dorință după Dumnezeu și după neprihănire de la cei credincioși, dar și o împotrivire și o rezistență profundă la evanghelizare de la cei din lume.

Aceste observații, împletite cu prevestirile Duhului Sfânt că ne stă în față o vreme tulbure care va învălui pământul, pot crea o stare de teamă în inima multora. Însă, tocmai pentru vremi ca acestea a îngăduit Dumnezeu minunata promisiune care apare la începutul Psalmului 46. În vreme de nevoie (cuvântul reprezintă pe cineva într-un loc îngust din care nu are ieșire), Dumnezeu nu lipsește și este tot timpul ajutorul nostru.

Comentatorii biblici sunt de părere că această cântare a fost scrisă pe vremea împăratului Ezechia când era în luptă cu Asirienii (întâmplare relatată în 2 Cronici 32:1-23). Într-un moment în care amenințarea era grozavă împotriva poporului, iar îmbărbătarea lui Ezechia a fost contracarată cu cuvinte hulitoare la adresa lui Dumnezeu („...cu cât mai puțin vă va izbăvi Dumnezeul vostru din mâna mea!” – 2 Cronici 32:15), autorul observă două elemente importante: Dumnezeu este adăpostul și în același timp sprijinul.

Adăpostul înseamnă un refugiu sau o peșteră în care te poți ascunde de o furtună năprasnică. În momentele grozave cu amenințări mari, suntem învăluiți de protecția lui Dumnezeu care ne ține în siguranță. Desigur, noi percepem aceasta ca o imposibilitate de a ni se întâmpla vreun rău, dar de mult ori, chiar printr-o încercare Dumnezeu și-a pus credincioșii la adăpost, fără ca ei să își dea seama (e.g., lui Pavel i se îngăduie un țepuș pentru a fi adăpostit de mândrie – 2 Corinteni 12:7). Sprijinul, în schimb, este tăria și puterea de a continua mai departe. Este minunat să fim adăpostiți de Dumnezeu în momentele de încercare, dar Dumnezeu în acele clipe ne și echipează, ne întărește, și ne pregătește pentru a continua lupta pe mai departe; El este sprijinul nostru ca să rămânem în picioare până la capăt (Efeseni 6:13 – observăm că noi avem o luptă de dus – versetul 12 – și nu doar a sta ascunși în adăpost).

Concluzia psalmistului din versetul 10 este deosebită: „Opriți-vă (expresia înseamnă ați trage mâna deoparte pentru a face loc altcuiva să preia controlul) și să știți că Eu sunt Dumnezeu ...”. Autorul medita asupra faptului că în războiul lui Ezechia nici nu a trebuit de luptat, pentru că Domnul a trimis un înger care într-o singură noapte a nimicit 185,000 de soldați asirieni (2 Împărați 19:35), iar războiul a fost câștigat de mâna Domnului. Iubiți oameni ai lui Dumnezeu: în vremea tulbure pe care o parcurgem, opriți-vă din frământările zilnice judecând cum și în cel fel vom face față, deoarece pe tronul slavei stă Dumnezeul nostru care este în control; El este adăpostul și sprijinul nostru, iar în cele mai grele momente vom realiza că vechea prorocie încă mai are valabilitate și astăzi:

“Eu rămân credincios legământului pe care l-am făcut cu voi când ați ieșit din Egipt și Duhul Meu este în mijlocul vostru; nu vă temeți!”

— Hagai 2:5

Andrei Bălulescu

O LIMITĂ DE NETRECUT!

“Şi, cu multe alte cuvinte, mărturisea, îi îndemna şi zicea: „Mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos.”

— Fapte 2:40

Lucrarea minunată de mântuire a lui Dumnezeu prin jertfa Domnului Hristos a avut un scop bine definit dar cu impact asupra a două realități: cea eternă (veșnicia) și cea temporală (viața pământeană). Cât privește scopul lui Dumnezeu cu privire la realitatea eternă (veșnicia), dorința Lui a fost ca noi să fim pentru totdeauna cu Domnul într-o stare glorificată depășind orice limită și neajuns al naturii umane (Ioan 14:1-3; Romani 8:22-24; 1 Tesaloniceni 4:17). Dar, cât privește realitatea temporală (viața pământeană), deseori uităm că lucrarea de mântuire a avut scopul să schimbe statutul nostru într-un mod diametral: ”El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” (Tit 2:14). Capacitatea noastră de a fi o lumină în lume primește eficacitate DOAR când suntem diferiți total de lumea în care noi trăim. Eliberarea noastră de sub ”orice fărădelege” prin curățirea jertfei Sfinte, are scopul să ne facă ”... plini de râvnă pentru fapte bune”, adică cu o conduită morală și etică identică cu a Domnului Isus (1 Ioan 2:6).

Pentru apostolul Petru, această realitate a fost atât de marcantă, încât în predica din ziua Rusaliilor, a accentuat nevoia de a ieși (a ne ”mântui” – expresia invoca ideea de a fi salvat, recuperat, eliberat) din mijlocul unei generații corupte, calificativul lui Petru fiind: ticălos (necinstit, sucit moral, pervers). Totodată, Petru nu a exprimat nevoia de separare (sau în terminologia biblică: sfințire) ca un fapt divers, ci printr-o asiduă muncă de convingere folosind ”multe alte cuvinte” (o varietate de forme de exprimare), ”mărturisire” (a depune mărturie solemnă ca martor ocular), și ”îndemnare” (a implora într-un mod personal și intim). Apostolul a văzut nevoia de separare de lume ca o urgență de maximă importanță. Meditând asupra calificativului folosit pentru ”acest neam” (familie, rasă, generație), ne dăm seama cât de diferite sunt valorile lumii de valorile sfinte ale lui Dumnezeu; de exemplu: pe când lumea întrebuințează vicleșuguri pentru a-și obține scopurile, și consideră acestea virtuții ale dinamicii inter-umane, Dumnezeu cere dreptate, adevăr și ones-titate în toate aspectele vieții noastre.

Criza actuală a bisericii contemporane nu este nici în lipsa de slujitori, modalități de slujire, echipe și proiecte bune, ci este în lipsa de integritate și totală separare de sistemul lumii în care trăim. Pe când Hristos a murit să ne răscumpere și curețe de un stil de viață fără de rost, biserica contemporană aleargă cu zor după aceleași practici păcătoase care sunt o urâciune în fața Domnului. Ne derivăm relevanța societală prin copierea stilului de viața a oamenilor imorali, uitând că porunca apostolică este să nu ne potrivim chipului veacului acestuia (Romani 12:1-2), ci mai degrabă să ne oferim trupul ca o jertfă vie, trup pe care Pavel îl numea templu al Duhului Sfânt, și din cauza Căruia, nu putem face tot ce dorim (1 Corinteni 6:19-20; Galateni 5:17). Așadar, iubită biserică a Domnului,

“... Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul.
Nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi.””

— 2 Corinteni 6:17

Andrei Bălulescu

CĂCI GURA DOMNULUI A VORBIT!

“Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: ‘Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea.””

— Isaia 46:10

Ca și Biserică Penticostală suntem foarte obișnuiți cu mesajele profetice pe care Domnul le trimite pentru noi, așa că sintagma ”căci gura Domnului a vorbit” este mult cunoscută de noi. Mesajele Domnului au fost de mare folos în momentele de criză, când instrucțiunile primite de la Duhul Sfânt au fost o reală mângâiere, iar avertizările primite de la Dumnezeu ne-au păzit viețile în momentele dificile. Duhul Sfânt vorbea familiei noastre printr-un vas să intrăm de grabă în mijlocire pentru copii deoarece diavolul făcuse un plan să curme viața unuia din ei, iar mijlocirea avea să înlăture acest plan demonic. Cineva ar putea spune că mesajul este general și aplicabil oricărei familii, dar în aceeași zi seara (după ce ne-am rugat ca și familie) fetița noastră a avut o căzătură care putea fi fatală, și putem afirma că doar Mâna Domnului a fost acolo ca și apărare. Mare har să poți spune că ”gura Domnului a vorbit”. Dar ca să nu ne obișnuim cu prorocia și să pierdem din vedere valoarea inestimabilă a glasului divin, observăm ce se înțelege când Domnul vorbește.

Prin prorocul Isaia, Domnul exprimă că înainte să se întâmple situațiile observate de noi, Domnul le-a prevestit. Aceasta demonstrează preștiința lui Dumnezeu care le știe și le vede pe toate înainte să se întâmple. Pentru mine ca și credincios, această realitate îmi dă o profundă liniște înțelegând că orice ar putea veni înaintea mea, este deja cunoscut de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu alege să îmi vorbească printr-un mesaj profetic, asta doar demonstrează că Dumnezeu care știe deja ce se va întâmpla, mă avertizează, încurajează și pregătește. Minunat este că Domnul spune că prevestirea se face ”cu mult înainte”, arătând că deseori mesajele necesare sunt trimise când încă nu putem observa nimic la orizont.

În al doilea rând, Domnul ne învață că este Suveran peste toate lucrurile: ”Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea.”. Nu se poate întâmpla nimic în viața mea fără ca, nu doar ca Domnul să știe, ci și ca Domnul să aprobe prin voia Sa divină. Încercarea din viața lui Iov nu a fost îngăduită până ce Dumnezeu nu a impus limite satanei - dacă cel rău ar fi avut mână liberă l-ar fi nimicit complet pe Iov, dar limitele impuse de Dumnezeu au fost respectate pentru că deasupra întregii creații stăpânește un Dumnezeu suveran. Faptul că nimic nu se întâmplă fără voia Sa îmi aduce atâta pace și liniște, iar când ”gura Domnului vorbește” am o credință de neclintit că atributul suveranității divine îmi garantează că prorocia se va împlini.

Privind înspre viitorul apropiat, care prezintă atâta incertitudine, mă întorc la mesajele care le-a vorbit gura Domnului, și fiind deplin încredințat de atributele preștiinței și suveranității lui Dumnezeu, sunt plin de nădejde că voi fi mai mult decât biruitor; sunt slab și neajutorat, dar am un Dumnezeu atât de mare încât promisiunea data lui Ieremia a ajuns până la mine:

“Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui, căci Eu sunt cu tine, ca să te scap”, zice Domnul.”

— Ieremia 1:19

Andrei Bălulescu

DE CE ADUCEM ROADE NEPOTRIVITE?

“Ce aş mai fi putut face viei Mele şi nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, când Eu mă aşteptam să facă struguri buni?”

— Isaia 5:4

Oricine face o investiție are așteptarea ca după un anume timp să aibă un randament proporțional cu investiția sa. Omul de finanțe care investește într-o companie, face această acțiune în nădejdea că la termenul hotărât își va scoate investiția cu dobândă. Similar, părintele care se jertfește pentru copilul nou născut, are așteptarea ca în decursul anilor să vadă roada sacrificiului și a dragostei investite în viața copilului. Tot la fel, și Dumnezeu care este bogat în bunătate (Psalmul 103:8) are așteptarea ca noi să aducem roadele cuvenite după toată investiția spirituală care o face in viața noastră, a celor mântuiți. Dar care sunt factorii care pot cauza să apară roade nepotrivite în loc de roade cuvenite, și ce se întâmplă când apare o astfel de situație?

Prin prorocul Isaia, Domnul arată toată investiția făcută în poporul Israel (Isaia 5:1-2) – ducându-l într-o țară unde curgea lapte și miere, apărându-l de vrăjmași și plouând peste el binecuvântări. Dar în urma tuturor acestor purtări de grijă, Domnul deplânge starea Ierusalimului: ”Ce aş mai fi putut face viei Mele şi nu i-am făcut?”. În loc de roadele cuvenite la care Domnul se aștepta, prin analogie, Domnul remarcă faptul că s-au găsit struguri sălbatici. Observăm în text trei factori care pot lua o investiție bună, dar din cauza unui beneficiar problematic, să ducă la roade nepotrivite.

1. Bunăstare obsesivă (Isaia 5:8) – nevoia de un adăpost adecvat pentru familie, precum și de hrana necesară este una complet normală, iar Domnul ne învață să muncim cu mâinile noastre și să nu mâncăm pâinea lenevirii (Proverbe 31:27, Efeseni 4:28, 2 Tesaloniceni 3:10). Dar obsesia de a agonisi, a construi și a sădi duce pe om la un ritm în care trăiește ca să muncească, nu ca să muncească pentru a trăi (Eclesiastul 4:8), iar de cele mai multe ori, pentru a avea mai mult timp pentru îmbogățire, se taie de la relația cu Dumnezeu. Roadele aduse sunt trudă și chinuri (1 Timotei 6:10).

2. Plăcere nelimitată (Isaia 5:11-12) – Dumnezeu a creat omul cu capacitatea de a simți plăcere din lucrurile sănătoase care îi sunt date (Geneza 2:16), dar când dorința omului este îndreptată spre hedonism și o exacerbare în împlinirea poftelor sale, omul ajunge să aibă o trăire carnală care îi distruge relația spirituală (Romani 8:12-14). Roadele aduse sunt putrezirea (Galateni 6:8a).

3. Integritate absentă (Isaia 5:18-21) – în dorința omului de a-și spori bogăția și a-și maximiza plăcerea, va ajunge să fie nevoit să încalce principiile morale și etice. Minciuna, înșelăciunea, perfidia precum multe alte păcate de duh, vor deveni atotprezente, iar caracterul său va fi unul exact opus neprihănitului (Isaia 33:15-16). Roadele aduse sunt robia și necurăția (2 Petru 2:12-19).

Când o astfel de situație apare în viața unui credincios, Domnul acționează precum a acționat în ”via Sa” - Israel (Isaia 5:5-6): îi smulge gardul, îngăduie vitele să pască, surpă zidul, lasă să fie călcată în picioare, o pustiește, nu o mai curăță, nici nu o mai sapă și spinii năpădesc. În înțeles spiritual, această înseamnă că Domnul îngăduie să vină felurite încercări, să fim calomniați de oameni, să fim loviți și huiduiți de cei din jur, să fim măcinați de anumite frământări, iar toate acestea cu scopul ca să ne întoarcem privirea către Domnul și să aducem roade vrednice de pocăința noastră. De aceea să nu uităm că

“... dacă chemați ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtați-vă cu frică în timpul pribegiei voastre ...”

— 1 Petru 1:17

Andrei Bălulescu

ÎMPLINIREA ÎȚI DĂ STABILITATE.

“De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă.”

— Matei 7:24

În înțelegerea ebraică înțelepciunea și nebunia pot fi exprimate după cum urmează: cel înțelept face ce știe că trebuie să facă, iar cel nebun nu face ce știe că trebuie să facă. Diferența între cele două calificative, nu stă în baza cunoștinței (fie ea mai multă sau mai puțină) ci în acționarea în baza acelei cunoștințe. Trăind într-o vreme caracterizată de informație ”pe loc” accesată ușor prin intermediul internetului, prea puțini mai pot spune că nu știu, iar după cum se spunea în prorocul Daniel, în vremea din urmă cunoștința va crește (Daniel 12:4). Revenind la noi, nu a fost o vreme în istoria bisericii când să ne fie la îndemână atâtea informații despre Dumnezeu, Biblie și mântuire, precum studii, predici, comentarii, cărți, seminare, videoclipuri, apologetică și multe, multe alte resurse. Ce în schimb ne lipsește tot mai mult în era noastră modernă, nu este cunoștința, ci împlinirea a ceea ce știm.

Predica de pe munte (Matei 5 – 7) este cea mai complexă și minunată predică de învățătură a Domnului Isus, supranumită constituția bisericii creștine. Unii au interpretat-o ca fiind un standard exagerat de sfințire care arată imposibilitatea omului de împlinire, și prin urmare, duce pe om doar înspre Isus ca singur mântuitor. Totuși, pe când afirmăm categoric că despărțiți de Domnul Isus nu putem avea nici mântuirea, și nici să facem nimic (Fapte 4:8-12, Ioan 15:5), concluzia Domnului Isus în predica de pe munte ne arată exact cum trebuie interpretată și aplicată predica de pe munte: ”... pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le face ...”.

Dumnezeu ne îndeamnă și ne poruncește să avem Cuvântul Lui strâns în inima noastră (Psalmul 119:11, Coloseni 3:16), dar în același timp să și împlinim ceea ce ne învață acest Cuvânt lecturat și memorat (Iacov 1:22, Luca 11:28).

Multe persoane suferă de frică, spaimă și groază într-o vreme incertă precum este cea pe care o traversăm în aceste zile. Multe familii sunt frământate, fără pace, în certuri și crize, iar copiii lor suferă traumele cauzate de părinți nedumeriți în zile ca acestea.

Comunități întregi sunt bulversate, iar stabilitatea lumii dispare pe zi ce trece. Mântuitorul învăța că doar acela care ascultă sfintele învățături dar le și împlinește în viața sa proprie, va fi un om înțelept (care va ști ce să răspundă și să facă în vreme de nevoie), și mai mult, va avea casa (viața) zidită pe stâncă, încât atunci când vor bate vânturile și șuvoaiele, ea să rămână în picioare. Întrucât vedem ce zile trăim, Biblia ne îndeamnă:

“Ferice de cine citește și de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii și păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!”

— Apocalipsa 1:3

Andrei Bălulescu

BIRUINȚA NE ESTE GARANTATĂ!

“Iar Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere și să vă facă să vă înfățișați fără prihană și plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreție, putere și stăpânire, mai înainte de toți vecii, și acum, și în veci. Amin.”

— Iuda 1:24-25

Una dintre cele mai frecvente lupte care le duce creștinul, este cu privire la siguranța propriei sale mântuiri. Înțelegând cât de mare este standardul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, ucenicii au exclamat în urma întâlnirii Domnului cu tânărul bogat: ”Cine poate atunci să fie mântuit?” (Matei 19:25). Desigur, prin mântuire înțelegem aceea stare după voia lui Dumnezeu în viața convertitului, care nu mai trăiește după îndemnurile firii pământești ci după îndemnurile Duhului (Romani 8:1), iar care zilnic are dorința de a fi mai sfânt precum a fost Hristos (1 Ioan 3:3). Un astfel de om nu mai este sub puterea păcatului (Romani 6:6) iar prin definiție el nu mai păcătuiește (1 Ioan 3:6-10). Și totuși, viața practică creștină ne arată că ”Toți greșim în multe feluri. ...” (Iacov 3:2), iar perfecțiunea în viață pământeană este un ideal care nu poate fi atins câtă vreme trăim în acest trup neglorificat (Filipeni 3:12-13a). Așadar întrebarea foarte pertinentă a ucenicilor rămâne, dar la această întrebare Domnul răspunde sublim: ”... „La oameni lucrul acesta este cu neputință, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putință.” (Matei 19:26).

Biruința noastră este garantată deoarece ea nu se bazează pe noi, ci este ancorată în Dumnezeul care a vrut să ne mântuie și chiar ne-a mântuit! Apostolul Iuda își începe doxologia (expresia de laudă) prin ”Iar Aceluia ...”, pronume care îl denotă aici pe Dumnezeu Tatăl, și observând mai târziu că Iuda explică ”... singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos ...”. Sintagma ”prin” ne arată că este vorba de Tatăl și nu de Hristos. Deseori avem impresia că Hristos ne-a iubit, iar Tatăl este Cel care este gata să ne judece și să ne pedepsească iminent, dar această mentalitate este deosebit de distorsionată. Mântuirea a fost planul Tatălui pentru omenire, efectuată în persoana Fiului și aplicată nouă prin puterea Duhului Sfânt.

Dumnezeu Tatăl fiind Atotputernic, este Cel ” ... care poate să ...”:

- Ne păzească de orice cădere: în rugăciunea Tatăl nostru noi invocăm ”... nu ne duce pe noi în ispită ...”, adică Cel care poate îngădui sau bloca o ispită este Tatăl, iar El ne dorește biruința și viața, nu distrugerea și căderea.

- Ne facă să ne înfățișăm fără prihană: expresia înseamnă fără nici o pată sau urmă de păcat, cel mai concret prezentată în Efeseni 1:4 în care observăm că Dumnezeu Tatăl ne vede așa prin Hristos, câtă vreme rămânem nedezlipiți de El (Coloseni 1:21-23), iar putem rămâne nedezlipiți pentru că El ne păzește de orice cădere.

- Ne facă să ne înfățișăm plini de bucurie: înțelegând ca Tatăl ne consideră de drept neprihăniți în Hristos, iar acuzatorul (diavolul) nu mai are nici un argument (Zaharia 3:1-5), suntem plini de bucurie (expresia română nu are cuvinte potrivite pentru a traduce originalul care ar însemna un sentiment de euforie sau jubilație triumfătoare).

Nu-i de mirare că răspunsul apostolului Iuda la această profundă realizare, că biruința ne este garantată în Dumnezeu Tatăl, prin Domnul Hristos cu ajutorul Duhului Sfânt, este o sublimă laudă la adresa Domnului. De fapt, în eternitate îl vom lăuda pe Dumnezeu pentru o veșnicie când vom realiza că din valea aceasta a plângerii cu multele noastre neajunsuri și covârșitoare imperfecțiuni,

“El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, ...”

— Tit 3:5

SOLI DEO GLORIA

Andrei Bălulescu

MĂRTURIA TREBUIE ÎNTĂRITĂ !

““...în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri și felurite minuni și cu darurile Duhului Sfânt, împărțite după voia Sa! “”

— Evrei 2:4

În urma învierii Domnului Isus din morți, apostolii au fost trimiși să evanghelizeze lumea având calificativul de martori ai învierii (Luca 24:46-49, Fapte 2:32, Fapte 3:15, Fapte 10:39-42). În vederea acestei mari chemări, Isus le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim până nu vor fi îmbrăcați cu putere din Duhul Sfânt (Fapte 1:8, Fapte 5:32). Dorința Mântuitorului a fost ca martorii Săi să aibă eficiență în mărturisire, și să fie echipați corespunzător pentru provocările care vor fi întâlnite pe teren. Totodată, acei cărora li s-a mărturisit despre Isus, au devenit la rândul lor martori ai lucrării făcute de Domnul în viețile lor prin nașterea din nou, iar acești noi martori au avut aceeași deviză: să mărturisească altora despre Domnul Isus.

Înțelegând provocările precum și lipsa noastră de dibăcie în a fi martori eficienți, deviza apostolică a fost ca toți cei botezați în apă să primească și botezul cu Duhul Sfânt, pentru a fi echipați corespunzător nevoii de mărturisire (Fapte 2:38-39). Atât de normativă a fost această experiență pentru generația apostolică încât după botezul în apă a celor din Samaria, biserica din Ierusalim a trimis pe Petru și Ioan ca să se roage pentru ei ca să primească botezul cu Duhul Sfânt (Fapte 8:14-17). În Fapte 9:17 la momentul vindecării lui Pavel, Anania se roagă pentru el să primească Duhul Sfânt; iar în Fapte 19:1-7 prima întrebare pusă de Pavel noilor convertiți din Efes a fost dacă aveau botezul cu Duhul Sfânt. Aceste specificații scripturale dovedesc că apostolii au înțeles că mărturia mântuitului trebuie să fie întărită de Duhul Sfânt! Dar cum poate fi ea întărită? Autorul epistolei către Evrei arată patru modalități:

• Semne: un miracol sau un indicator dat în special pentru a confirma sau autentifica. Acestea sunt lucrări speciale făcute de Dumnezeu, care nu pot fi copiate de oameni, prin care autentifică faptul că un mesaj este de la Dumnezeu.

• Puteri: înmărmurire, ceva cu putere cataclastică. Acestea sunt făcute pentru a atrage privirile celor din jur lăsând un efect supranatural asupra celor care sunt martori oculari.

• Felurite minuni: forță fizică, energie sau fapte puternice. Lucrări deosebite care manifestă o putere supranaturală în vederea dovedirii prezenței divine.

• Darurile Duhului Sfânt: carismele supranaturale care emană din Duhul Sfânt, coordonate în exclusivitate după voința Duhului.

Pe când recunoaștem că acestea nu sunt la îndemâna oamenilor să fie făcute sau coordonate, se observă necesitatea lor în viața credincioșilor pentru a întării mărturia lor despre un Hristos viu în fața celor necredincioși. În schimb, toate aceste elemente sunt coordonate și făcute de unul și același Duh Sfânt care lucrează și azi ca la Rusalii. Și chiar dacă biserica sărbătorește anual coborârea Duhului Sfânt, aș dori ca experiența Cincizecimii să fie trăită de credincioși în fiecare zi, după cum poruncea și apostolul Pavel:

“... fiți plini de Duh.”

— Efeseni 5:18

Andrei Bălulescu

MIELUL CARE RIDICĂ PĂCATUL!

“A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el și a zis:
„Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”

— Ioan 1:29

În fiecare an la Paște, din momentul ieșirii din Egipt, Evreii aveau obligația să jertfească un miel ca aducere aminte a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei când a trecut peste casele lor în pedepsirea Egiptenilor. Dar un detaliu pe care poate nu îl luăm în considerare este că fiecare casă trebuia să aducă mielul în casă în ziua a zecea, cu toate că jertfirea avea să fie în ziua a paisprezecea (Exod 12:1-6). Mielul putea fi luat de oriunde, doar să fie de parte bărbătească, de un an, și fără de cusur. Totuși, cele patru zile petrecute împreună cu familia dădea timp ca cei din casă să se acomodeze cu el, dar tocmai pe când se împrieteneau mai bine el trebuia sacrificat, iar sângele lui slujea ca semn al salvării. Mielul care s-a jertfit pentru păcatele noastre, nu a fost în prezența Tatălui preț de câteva zile, sau chiar ani, ci Scriptura afirmă că Domnul Hristos era cu Dumnezeu din eternitate fiind Dumnezeu și fiind singurul Fiu al Tatălui Ceresc (Ioan 1:1, 1:14, Coloseni 1:15). Cât de profundă a fost jertfa Domnului când pe cruce, Fiul care nu a fost niciodată despărțit de Tatăl, striga sub povara păcatelor omenirii: ”Și pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli , Eli, Lama Sabactani?” Adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46).

Totodată, în seara Paștelui în Egipt, familiile Evreilor au luat câte un miel de familie, așa încât fiecare familie avea un miel personal pentru salvarea familiei proprii. Mielul unei familii nu putea folosi unei alte case, sângele mielului fiind pus doar pe ușa familiei care îl sacrifica. Totuși, la împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ca Miel de jertfă supremă, încât în jertfa Lui s-a putut efectua plata pentru tot ”... păcatul lumii”. Prețul pentru răscumpărarea unui singur suflet era atât de mare, încât jertfele vechi testamentare trebuiau repetate în continuu, și cu toate acestea, tot nu puteau face o ispășire totală (Evrei 10:1-4). În schimb, în jertfa Domnului Isus s-a adus ispășire totală pentru toată omenirea, și încă odată pentru totdeauna (Evrei 7:26-28).

Totuși, dacă doar ne-am opri la jertfă, am înțelege că doar s-au plătit păcatele noastre. În schimb, când Dumnezeu l-a înviat pe acest Isus din morți dovedind fără echivoc că a primit jertfa, a mai făcut ceva: ne-a considerat neprihăniți în El, chemându-ne la o viață nouă după natura Fiului Său (Romani 4:23-25, Romani 6:3-9). De aceea Ioan striga profetic:

“Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”

— Ioan 1:29b

Andrei Bălulescu

NU VĂ UITAȚI ÎNAINTAȘII !

“Aduceți-vă aminte de mai marii voștri care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința!”

— Evrei 13:7

Scopul lui Dumnezeu în a ne lăsa oameni destoinici printre noi este ca, pe lângă Cuvântul scris, să avem modele vii demne de urmat. Apostolul Pavel menționează Filipenilor: ”Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine şi ce aţi văzut în mine, faceţi. Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi.” (Filipeni 4:9). Lozinca veche – fă ce zice popa, nu ce face popa – este pe cât se poate de păguboasă, deoarece noi suntem chemați să trăim o viață de pocăință practică. Autorul epistolei către Evrei remarcă nevoia de a nu uita înaintașii care au fost mai devreme de noi în credință, și în special pe cei ce s-au ostenit printre noi în a ne învăța Cuvântul lui Dumnezeu prin predicare și studiu biblic. Sintagma ”mai mari ai noștri” denotă pe cei ce ne trasează calea și ne călăuzesc, sau în limbajul mai modern cei ce sunt slujitorii bisericii. Aceștia, nu și-au luat singuri cinstea și statutul acesta, ci prin hotărâre divină din partea Celui ce cheamă și dă bisericii diferitele clase de slujbe (Efeseni 4:11-15), au fost înrolați la oastea Domnului Isus. Apostolul observă două modalități prin care ne putem aduce aminte de ei.

• În primul rând, să ne uităm cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire, sau o traducere mai exactă - luați în considerare rezultatul modului lor de viață. Este de remarcat aici, că oamenii aceștia au semne vizibile care îi însoțesc și un stil de viață aparte. Gândindu-ne la marii oameni ai bibliei (precum chiar și la exemplele contemporane a slujitorilor Domnului) realizăm că ceea ce i-a scos în relief au fost semnele minunate care i-au însoțit în slujire, iar acestea au venit în urma unui stil de viață care poate fi caracterizat prin cuvântul consacrare! Au fost dedicați lui Dumnezeu punând cu mult mai presus cerințele și sfințenia Domnului decât nevoile și dorințele lor personale (1 Corinteni 9:27, Daniel 1:8, Marcu 1:6). Dumnezeu care onorează un om întru totul consacrat Lui, l-a onorat cu prezența, puterea și manifestarea miraculoasă a Duhului Sfânt (2 Timotei 2:21, Fapte 19:11-12, Fapte 5:12).

• În al doilea rând, să urmăm credința acestor oameni! Este importat de observat că și noi putem atinge cota lor deoarece platforma prin care au ajuns la această stare a fost o credință vie în Dumnezeu. Deseori gândim că Moise, Ilie, Petru și Pavel au fost sfinții adevărați care sunt cu atât mai presus de noi încât nu am avea nici o șansă în a fi folosiți ca ei. Totuși, Biblia nu se ascunde de a vorbi despre slăbiciunile și scăzămintele lor (Iacov 5:17), pentru că nu persoana lor a contat, ci credința lor nezguduită în Dumnezeu (Evrei 11:6). Aceea credință dată sfinților odată și pentru totdeauna, este și credința noastră, iar prin urmare trebuie să aibă același efect și în viața noastră.

Privind în istoricul adunării noastre, ne amintim de oamenii care au stat în spărtură în fruntea poporului și au luptat pentru credință așa cum au putut mai bine; frați precum au fost (iar unii încă sunt) pastorii Ioan Prunean, Dionisa Pop, Vasile Hozan și Cornel Bîrsan, ne rămân în amintirea noastră ca un exemplu că și într-o țară modernă și continuu în schimbare, se poate rămâne lângă Dumnezeu. Iar pentru cei ce încă slujim, să fim încurajați să slujim cu destonicie, dedicare și jertfire precum ne îndemna apostolul:

“Întăriţi-vă dar mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi; croiţi cărări drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce şchiopătează să nu se abată din cale, ci mai degrabă să fie vindecat.”

— Evrei 12:12-13

Andrei Bălulescu

VÂNTUL EREZIILOR NIMICITOARE

“Astfel, în norod s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică.”

— 2 Petru 2:1

Niciodată în istoria omenirii nu a fost Cuvântul Domnului atât de accesibil oamenilor de pretutindeni; putem asculta și urmări studii, mesaje, predici, devoționale, motivaționale precum și o sumedenie de resurse prin intermediul internetului, și pe o varietate de platforme. Dacă odinioară ca să auzi o predică necesita mersul la adunare, astăzi omul poate asculta studii întregi din confortul casei sale. Riscul major în abundența aparent benefică de mesaje este lipsa unui filtru fin care să separe Cuvântul curat de pleava care este totodată propagată. Vremea sfârșitului, după învățătura Domnului Isus, este marcată de un timp de mare înșelăciune (Matei 24:4-5), iar în zilele noastre aceasta devine tot mai evident. Apostolul Petru avertizează că vor apărea două clase de înșelători din două locuri diferite.

Prima clasă cuprinde pe cei numiți ”proroci mincinoși”, iar ei sunt din norod (sau din lume, din afara bisericii). Aceste persoane au abilitatea de la diavolul să facă fel de fel de lucrări, chiar supranaturale, care să amăgească oamenii și să îi atragă spre minciună (Deuteronom 13:1-5). Ca și frați penticostali, va trebui să facem o distincție clară între ”prorocii mincinoși” și prorocii care vorbesc din îndrăzneală, cei din urmă fiind oameni care vorbesc de la sine, sau chiar proroci buni care lăsându-se amăgiți, pot interpune și cuvintele lor în mesajul pe care Dumnezeu îl dă. Aceste mesaje (ale prorocilor care vorbesc din îndrăzneală), nu se împlinesc pentru că ei au vorbit de la sine, pe când mesajele pe care prorocii mincinoși le pot transmite, își pot vedea împlinirea chiar prin semne vădite; tocmai de aceea este nevoie de o prezență activă a Duhului Sfânt în viața credinciosului, ca să îl protejeze de înșelăciune.

A doua clasă cuprinde pe cei numiți ”învățători mincinoși”, iar aceștia sunt între ”voi” (sau din adunare). Aceste persoane pretind că vorbesc învățătura curată a Domnului, pe când de fapt strecoară pe furiș (termenul original denotă a introduce ceva pe ascuns) erezii nimicitoare. O erezie în înțelegerea biblică este o opinie personală care contrazice doctrina fundamentală a Bibliei, și prin urmare are potențialul de a crea secte (grupări care se desprind de biserică, bazați pe aceea erezie). Un exemplu ar fi erezia care pretinde că Hristos nu este Dumnezeu, ci un arhanghel, iar omul însuși va deveni un dumnezeu în eternitate; această erezie a dat naștere la două secte – martorii lui Iehova și mormonii. Petru observă că acești ”învățători mincinoși” au câteva caracteristici: se leapădă de Dumnezeu (v.1), trăiesc în destrăbălare propagând păcatul (v.2), sunt lacomi de bani (v.3), și vor avea un sfârșit înfiorător (v.1). Aceștia sunt, de exemplu, predicatorii mult famați care învață că pocăința, sfințirea și trăirea curată țin doar de abc-ul credinței iar omul nu are nici o responsabilitate în fața lui Dumnezeu, ba mai mult, fac din har o pricină de a trăi pentru firea pământească (Galateni 5:13, 1 Petru 2:16).

Ca să nu fim înșelați în aceste zile când suntem inundați de predici, studii și mesaje care mai de care mai uluitoare, este extrem de important să fim treji și să veghem. Să rămânem fideli Sfintelor Scripturi, și ca cei din Bereea, să supunem la test orice învățătură sau predică dacă se încadrează în ce este scris (Fapte 17:11). Să rămânem alipiți de Biserică, unde slujitorii Domnului ne explică Cuvântul pentru echiparea și maturizarea noastră spirituală (Efeseni 4:11-15).

Să fugim de predicile care învață că viața de credință se poate trăi și fără pocăință, și fără sfințire, și să nu uităm severitatea cuvintelor apostolului Pavel:

“Dar chiar dacă noi înșine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!”

— Galateni 1:8

Andrei Bălulescu

RÂVNA EVANGHELIZĂRII PERSONALE

“Astfel, în ce mă priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă, celor din Roma.”

— Romani 1:15

Ca la orice început de an, oamenii își fac fel de fel de angajamente și promisiuni că în anul nou vor fi mai buni, mai sârguincioși, mai sănătoși ... mai și iară mai. Desigur, în contextul bisericesc reîncepem citirea Bibliei într-un an, ne reangajăm să îl slujim pe Dumnezeu cu mai mult devotament și în general, dorim să fim mai pocăiți. Dar nu sunt sigur în ce măsură este prezentă în viața noastră râvna evanghelizării personale. Prin această sintagmă înțelegem evanghelizarea de la om-la-om și nu neapărat momente speciale de evanghelizare pe stadioane sau pregătite de biserica locală. De altfel, cea mai eficientă formă de evanghelizare este aceea în care eu personal spun despre Isus celor din sfera mea de influență: vecinilor, colegilor de la școală / lucru, prietenilor, etc.

Evanghelizarea personală este o practică pe care credinciosul și-o asumă personal. Pavel folosește expresia: ”în ce mă privește pe mine”; nu știu câtă preocupare au avut alții, chiar și creștinii din Roma, în a evangheliza pe cei din jur, dar Pavel a simțit o chemare și responsabilitate pentru a duce vestea bună și celor care trăiesc în Roma.

De notat este faptul că Roma putea fi considerată capitala lumii din vremea aceea, similar cum am nota numele celebrelor orașe New York, Paris, Londra, Dubai sau Tokyo, din vremea noastră. Probabil că dacă un om ar vizita unul din aceste celebre orașe pentru prima dată, ar fi foarte interesat să ajungă la atracțiile turistice, să mănânce la cele mai faimoase restaurante și să își facă multe amintiri. În ce măsură ar simți pe inimă povara evanghelizării milioanelor de locuitori de acolo, este greu de spus. Pe Pavel nu l-au atras nici splendidul Colosseum, nici jocurile de obște, nici arhitectura Romană, ci el avea o ”vie dorință” sau o râvnă mare să ducă vestea bună în Roma!

Evanghelizarea personală, de asemenea, necesită propovăduirea evangheliei lui Isus și nu a aspectelor specifice culturii mele sau denominației mele! Când ne gândim la evanghelizare adeseori ne gândim la transformarea ”candidatului” într-o imagine similară cu mine sau cu a bisericii din care fac parte; pe undeva gândesc că daca ar fi conformat imaginii din biserica de unde provin, probabil că l-aș mântui. Totuși, vestirea evangheliei comportă câteva elemente fundamentale: păcatul omului, imposibilitatea reconcilierii cu Dumnezeu prin eforturi proprii, jertfa Domnului Isus observată prin naşterea miraculoasă, moartea pe cruce şi învierea glorioasă, şi harul mântuitor ca o manifestare a dragostei divine. Acestea sunt elementele fundamentale pe care nemântuitul trebuie să le audă ca să vină la mântuire (1 Corinteni 15:1-4). Apoi putem vorbi despre disciplinele spirituale, de câte ori se vine la biserică pe săptămână, conduita de la biserica și altele. Noi ne focalizăm în primul rând pe evanghelie și apoi discutăm particularitățile umblării cu Dumnezeu.

Aș conclude prin a spune că acestea toate necesită un act voit și intențional. Cel ce ne dă râvna pentru evanghelizare cât și eficacitatea în mărturisire este Duhul Domnului, și Cel ce ne-a dat mandatul evanghelizării este însuși Domnul Isus în marea trimitere. Pentru aceasta [evanghelizarea personală] ne va răsplăti Tatăl la momentul glorificării noastre. Așadar, printre multele planuri făcute pentru anul nou, mi-ași dori ca mântuiții să își propună intenționat a evangheliza câți mai mulți oameni de lângă ei, iar în tot timpul să ne conducă acest gând pe care îl avea și apostolul Pavel:

“Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie s-o vestesc; și vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia!”

— 1 Corinteni 9:16

Andrei Bălulescu

MÂNTUIREA CARE VINE DE LA DOMNUL!

“Ea va naște un Fiu, și-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale. ”

— Matei 1:21

Nu este sezon mai așteptat ca cel de iarnă. Pentru cei mai mulți acest timp care îmbracă pământul într-o frumoasă haină albă, evocă amintiri minunate din copilărie, iar unii pot fi surprinși vorbind cu nostalgie despre săniuș și întâlnirile minunate cu familia din timpul sărbătorilor. Alții așteaptă așa-numitul Crăciun, sărbătoare care în înțelegerea populară este colorată roșu și aduce cadouri, cântări și veselie. Lumea mercantilă la rândul ei celebrează cel mai profitabil sezon din an când omul modern influențat de “zeul” comercialismului, face cumpărături fără limită și cu mult mai mult decât are nevoie. Biserica la rândul ei a inventat sloganul “Păstrați pe Hristos în Crăciun [Keep Christ in Christmas], dorind să amintească lumii seculare că motivul pentru aceste sărbători de iarnă nu sunt nici cadourile, nici tradiționalul moș, ci nașterea Domnului Isus. Pe de altă parte, măcar că Dumnezeu nu a îngăduit să ni se lase scrisă data nașterii Domnului, după tradiție, cei mai mulți sărbătoresc acest eveniment iarna. Cu toate acestea, în rândurile următoare aș vrea să ne desprindem ochii de la modul sau timpul sărbătorii acestui eveniment și să ne concentrăm de fapt la măreața lucrare efectuată de Dumnezeu la momentul întrupării Domnului Isus.

Din ziua căderii în păcat a omenirii, s-a încercat ajungerea la Dumnezeu prin ritualuri și jertfe, ceea ce omul a definit ca religie – sau după înțelegerea latinescului religiō, un sistem de reconectare a persoanei căzute cu Dumnezeu infinit. Totuși, realizând că Dumnezeu este cu adevărat infinit (2 Cronici 2:6) și că nu are nevoie de nimic, și chiar nu I se poate oferi nimic (Psalmul 50:9-13), ce ar putea face omul muritor ca să satisfacă justiția divină? După evaluarea biblică, nu este nici un om pe fața pământului care să poată face binele în așa măsură ca să fie primit de Dumnezeu (Psalmul 14:1-3, Romani 3:20, 23). În dragostea Sa de Dumnezeu, Domnul ne-a făcut o promisiune mare cu privire la ieșirea din starea noastră mizeră (Isaia 9:1-2), anume că avea să coboare Dumnezeul etern la omul muritor: “Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii.” (Isaia 9:6). Aceste nume ale Dumnezeului etern, erau atribuite Fiului care trebuia să se nască. Așadar, “când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea.” (Galateni 4:4-5).

Momentul întrupării Domnului este de o importanță monumentală pentru câteva motive, dintre care enumerăm aici doar trei:

Era nevoie de o jertfă mai bună (Evrei 9:23).

Jertfele de animale arătau omului costul păcatului (sângele unui animal nevinovat era vărsat pentru ispășirea păcatului), dar nu erau îndeajuns pentru a spăla literalmente păcatele omului, fapt evidențiat tocmai prin necesitatea constantă de a jertfi animale (Evrei 10:1-4). Întruparea Domului Isus a avut tocmai scopul de a avea un trup satisfăcător pentru o jertfă absolută, tocmai “De aceea, când intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup;…” (Evrei 4:15).

Era nevoie de un mijlocitor înțelegător (Evrei 7:26-27).

Cel ce avea să se jertfească pentru mântuirea oamenilor trebuia să se facă asemenea lor și să le înțeleagă slăbiciunile. Desigur, Dumnezeu este Atotștiutor și prin urmare nu are ce să fie învățat (Romani 11:34-36). Dar din prisma noastră, dorim să fim înțeleși în neajunsurile noastre și să ni se arate empatie; tocmai de aceea am inventat sloganul: “tu nu ești în papucii mei”, dorind să exprimăm că dacă cineva nu ar trece pe unde suntem noi, nu ne-ar fi cu mult superior. Întruparea Domnului Isus tocmai aceasta dovedește “Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat.” (Evrei 4:15).

Era nevoie de un model demn de urmat (1 Petru 7:26-27).

Desigur, am spune noi, Dumnezeu este în cer și nu se confruntă cu luptele umane ca și noi, iar prin urmare ne poruncește o viață sfântă în mijlocul unei lumi corupte și întinate, deci care muritor ar putea trăi la așa înălțime? Au trăit mulți sfinți care au lăsat un exemplu demn de urmat, dar totuși au avut slăbiciuni ca și noi (Iacov 5:17). Dar la împlinirea vremii, s-a întrupat Mântuitorul care a trăit o viață exemplară, fără de păcat, arătând că se poate trăi perfecțiunea când ființa umană este inundată de Duhul Sfânt și este întru totul consacrată lui Dumnezeu. Tindem către culmea perfecțiunii măcar că în natura noastră neglorificată nu o putem atinge, totuși suntem animați de dezideratul: “Voi fiți, dar, desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit.” (Matei 5:48). Întruparea Domnului Isus ne concretizează un model infailibil care nu poate dezamăgi și spre care au privit și sfinții, și privim și noi: “Călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele lui Hristos.” (1 Corinteni 11:1).

În timpul acestor sărbători, dorim mai mult decât slogane religioase și urări seculare cu privire la caractere fictive. Dorim să ne amintim că acum 2000 de ani s-a întrupat Cuvântul lui Dumnezeu, a umblat printre noi plin de har și de adevăr, iar asupra Sa a luat toate păcatele omenirii. Domnul Isus s-a născut pentru eliberarea noastră de sub păcat, și NU pentru a ne permite să ne închinăm zeului comercialismului, nici să inventăm moși și să sărbătorim la mese festive, ci pentru ca cei ce vor crede în persoana și jertfa Sa, să nu piară ci să aibă viața veșnică. Mai mult acum ca niciodată, într-o vreme inundată de amăgire și înșelăciune, și în mijlocul unui neam ticălos și dedat la păcat, să nu uităm că Mântuitorul s-a întrupat pentru a face voia Tatălui, iar:

“Prin această „voie” am fost sfințiți noi, și anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos o dată pentru totdeauna.”

— Evrei 10:10

Sărbători fericite cu Isus! Și nașterea lui Hristos să vă fie de folos; iar a Lui Împărăție, să v-o dea pe veșnicie, Amin!

Andrei Bălulescu

CĂUTAȚI PE DOMNUL LA VREMEA POTRIVITĂ !

“Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi, chemați-L câtă vreme este aproape.”

— Isaiah 55:6

Niciodată nu e prea târziu! Este o expresie folosită atunci când o persoană încearcă ceva nou pentru prima dată – învățarea unui sport sau schimbarea carierei, sunt doar câteva exemple. Gândim că orice s-ar întâmpla, mai este timp pentru o schimbare indiferent cât de nefavorabile ar fi circumstanțele; până la urmă, câte istorisiri frumoase nu avem cu oameni care pe ultima sută de metri au făcut schimbări majore și au rămas scriși în analele istoriei!

Unii, auzind mărturii precum întoarcerea și botezarea unei persoane mult înaintată în vârstă, vor proclama că niciodată nu e prea târziu să te întorci la Domnul! Alții, orientându-se după cântările contemporane creștine vor invoca faptul că dragostea lui Dumnezeu ”aleargă” după noi, și în definitiv, Domnul nu mai poate de dor după noi și nu obosește așteptându-ne. Pe când experiențe precum cele amintite anterior (anume, botezarea târzie a unei persoane) pot fi întâlnite, recunoaștem că Biblia nu ne învață să trăim în prisma unui oportunism spiritual, ci mai degrabă să trăim cu cea mai mare responsabilitate.

Prin prorocul Isaia, Domnul ne arată că este o ”vreme” când Domnul poate fi găsit, și similar, o ”vreme” când El este aproape de noi! În înțelegerea Biblică, această vreme este numită de Domnul Isus ”vremea cercetării”, care trebuie să fie recunoscută de oameni, iar în timpul ei, oamenii să răspundă pozitiv chemării Domnului (Luca 19:41-44).

Printr-o gândire umanistă, omul și-a creat un dumnezeu după chipul și asemănarea sa, care să i se potrivească nevoilor și așteptărilor sale delăsătoare. Potrivit unei astfel de gândiri, Dumnezeu este așa de îndrăgostit de oameni, încât va fi disponibil să îl mântuie pe om chiar și în ultima clipă a vieții sale, cu toate că acesta [omul] i-a întors spatele toată viața.

Și totuși, realitatea biblică arată o imagine diametral opusă umanismului. Cu toate că Domnul poate mântui un om prin credința în Isus Hristos chiar și pe patul de moarte, este totuși o vreme a cercetării pentru fiecare persoană, care nu este direct proporțională cu lungimea vieții omului. Un caz al Bisericii din Tiatira, ne arată că o femeie numită Izabela a căzut sub judecata divină pentru că nu s-a pocăit în vremea acordată de Dumnezeu (Apocalipsa 2:20-22). Un detaliu important este că Dumnezeu este Cel care cercetează ”rărunchii și inima”, adică simțurile și sentimentele din om, și prin urmare cunoaște gândurile inimii (Evrei 4:12) și intențiile cu privire la pocăință.

De un timp încoace, Domnul ne vorbește prin Duhul Sfânt că este o vreme de cercetare în care încă se mai toarnă untdelemn în vasele celor care îl vor căuta. Unii în vremea aceasta aleg, precum fecioarele înțelepte, să își adune rezervă în vase pentru timpul care le stă în față. Alții, asemenea fecioarelor neînțelepte, nu adună rezervă ci își folosesc timpul lor pentru apetiturile și împlinirile vieții lor pământești.

De aceea, răsună o strigare: câtă vreme se poate găsi, și este aproape, căutați pe Domnul. Să nu ne măgulim că vremea cercetării acordată nouă este direct proporțională cu o viață lungă la care visăm, ci să înțelegem că Scriptura vorbește răspicat pentru fiecare:

“Să luăm dar bine seama ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu.”

— Evrei 4:1

Andrei Bălulescu

MULȚUMIREA ÎN ORICE VREME

“Mulțumiți totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos.”

— Efeseni 5:20

Mulțumirea este o virtute tot mai rar întâlnită în cultura noastră mult afectată de abundență și risipă. Beneficiind de un har deosebit din partea Domnului de a avea cele de trebuință, ne-am obișnuit să credem că ni se cuvine și este normal să avem, fără să ne dăm seama că orice dar bun și orice binecuvântare apare doar din îngăduința Domnului! Arareori mulțumim Domnului pentru sănătatea care o avem, de bună oară, crezând că este normal să fim sănătoși, realizând cât de mult depindem de Dumnezeu doar când sănătatea ne este în pericol. Din lipsa acestei virtuții și sub presiunea conceputului consumerist al societății, unii au devenit nemulțumiți cu starea lor, mergând până acolo că au ajuns să își vadă viața, partenerul de viață, și chiar familia cu nemulțumire.

Totuși pentru creștin, starea vieții trebuie să fie caracterizată de mulțumire și chiar o profundă împlinire în starea în care fiecare a fost așezat, după cum spunea apostolul Pavel: ”Ştiu să trăiesc smerit şi ştiu să trăiesc în belşug. În totul şi pretutindeni m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos, care mă întăreşte.” (Filipeni 4:12-13).

În epistolele lui Pavel apar de mai multe ori îndemnări de a fi mulțumiți înaintea Domnului. Și totuși recunoaștem că apar ipostaze în viața noastră care ne îngreunează capacitatea de a fi mulțumitori. Astfel, Pavel observă trei elemente importante cu privire la mulțumirea noastră în fața lui Dumnezeu.

1. În primul rând, ”mulțumiți totdeauna” implică faptul că starea noastră de mulțumire trebuie să fie consecventă. Apar momente în viață când ne concentrăm mai mult la nereușitele sau neajunsurile noastre, iar acele dezbateri și lupte lăuntrice pot deschide ușa către nemulțumire. Motivația care ne ajută să menținem o consecvență în starea de mulțumire, este faptul că Domnul ne poartă totdeauna în carul Său de biruință (2 Corinteni 2:14). Chiar și în momentele dificile, noi suntem purtați pe brațele Domnului și aceasta ne duce la mulțumire.

2. În al doilea rând, mulțumiți ”pentru toate lucrurile” înseamnă că indiferent de ce incident apare în viața noastră, înțelese de noi sau nu, dificile sau ușoare, noi trebuie să mulțumim. Desigur pentru cele bune și plăcute e chiar și normal să mulțumim, dar ce ne facem cu acele incidente de suferință și pierdere? Biblia ne învață că toate lucrurile (bune și rele) lucrează în egală măsură spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu (Romani 8:28), așadar pentru orice lucru bun sau neînțeles, noi mulțumim.

3. În al treilea rând, mulțumiți ”în Numele Domnului nostru Isus Hristos” confirmă că toate binecuvântările noastre, precum și circumstanțele neînțelese sunt în controlul Domnului! Viața noastră nu este aruncată ”în voia sorții”, ci călăuzită de suveranitatea lui Dumnezeu, iar toate bunurile și îndurările purced de la Tatăl luminilor (Iacov 1:17), căruia îi mulțumim.

Astfel, pe când lumea va sărbători ziua mulțumirii cu o masă copioasă, copiii Domnului vor îngenunchea și vor declara cu mulțumire ca:

“a Lui să fie slava în Biserică şi în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin.”

— Efeseni 3:14

Andrei Bălulescu

LUMINI ÎN LUME

“Faceţi toate lucrurile fără cârtiri şi fără şovăieli, ca să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume.”

— Filipeni 2:14-15

Era o după-masă plăcută într-o zi de August, în anul 2003. Îmi aduc aminte că eram afară când, deodată, s-a luat curentul. Anticipând că va reveni în curând, am așteptat împreună cu cei din vecinătatea noastră, mai mult pe afară. Când a început să se însereze și ne-am dat seama că nu s-a rezolvat problema, fiecare am încercat să găsim soluții pentru noaptea care ne stătea în fața. Aveam să aflăm ulterior că a fost a doua cea mai mare pană de curent ce a afectat peste 55 de milioane de oameni din Canada și America. Cât de necesară este lumina în întuneric!

Lumea în care trăim este cufundată în întuneric și trăiește după voia domnului puterii văzduhului, adică a celui rău (Efeseni 2:2, Matei 4:16, 1 Tes 5:5). În întunecimea gândurilor deșarte, omul cufundat în păcat este robit de cel rău cu o sumedenie de vicii care îi domină viața, îi răpesc bucuria, și îi amărăsc existența.

”Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8) iar pe cei care am ajuns mântuiți, ”El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, ...” (Coloseni 1:13). Așadar, noi care alcătuim biserica lui Dumnezeu, suntem chemați să fim niște lumini în noapte, sau după cum se exprima Pavel în epistola către Filipeni, niște lumini în lume.

Totuși, cum putem să fim niște lumini în lume, când apostolul Ioan ne spune că ”... judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.” (Ioan 3:19)? Pavel ne arată câteva trăsături de caracter prin care putem să fim lumini în lume:

• Fără bombăneală: ne place să ne exprimăm neplăcerea când cineva ne supără sau nu ni se face pe plac, dar apostolul ne învață că în toate lucrurile trebuie să dăm dovadă că putem să ne abținem de la cârtiri și șovăieli (sau dispute). Creștinul este lumină în lume atunci când își păstrează calmul când alții bombăne pe lângă el.

• Fără compromis: lumea în care trăim este caracterizată de corupție (neam ticălos și stricat), iar în mijlocul unor astfel de oameni trebuie să fim fără prihană (original: ireproșabili), curați (original: neamestecați) și fără vină (original: nepătați). Creștinul este lumină în lume atunci când toți corupții îl recunosc ca un om integru.

• Fără ascunziș: mulți credincioși preferă statutul de sub-acoperire (undercover) mascându-și identitatea când sunt în public, dar performând creștinește când sunt la biserică. Totuși Pavel subliniază că noi trebuie să strălucim, ceea ce înseamnă a deveni foarte vizibil. Creștinul este lumină în lume când poate fi identificat din mulțime ca având un caracter diametral opus societății în care trăiește.

Începând cu luna Septembrie copii se întorc la școală, tinerii la facultate iar ceilalți revin din vacanțe reîntorcându-se la servici. În sfera de influență în care ne-a îngăduit Dumnezeu să ne învârtim, să nu uităm că suntem responsabili să fim copii a lui Dumnezeu care să strălucim ca și lumini în lume. Dacă nu putem fi identificați printr-un caracter blând și liniștit, care nu se compromite și care astfel devine clar vizibil celor din jur, să ne cercetăm dacă nu cumva încă suntem în întuneric! Dragi frați creștini, să nu uitați niciodată că:

“Odinioară eraţi întuneric, dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii.”

— Efeseni 5:8

Andrei Bălulescu