DOAMNE, APĂRĂ-NE CREDINȚA !

“Domnul a zis: ”Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta și, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi.””

— Luca 22:31-32

Parafrazez expresia unui om care fiind prins într-o încercare odată, și întrebat cum este, răspundea: „N-ar fi așa de grea crucea mea dacă n-ar sta și alții cu genunchii pe ea!”. Apar momente în viața noastră când pe lângă furtuna de afară cu vântul și rafalele ei, mai observăm și că picură în casă, și acestea toate, după ce numai ce am remodelat interiorul. Tot așa, apar momente în care pe lângă luptele geopolitice și socio-economice din afară, vedem frământări, situații confuze și lipsă de claritate din interior, spiritual vorbind. Scopul acestei confluențe de situații este să ne atace credința, sau mai concret spus, încrederea în Dumnezeu. Din conversația Domnului Isus cu Petru, putem desprinde două concluzii (din multele) despre lupta în care ne aflăm.

În primul rând, suntem ceruți de diavolul pentru a fi cernuți. Expresia folosită pentru ceruți, comportă o greutate mult mai profundă decât poate cuvântul nostru să o exprime; ea ar însemna o cerere insistentă și imperativă, făcută ca și cum ar fi de drept (ceea ce în engleză este demand). Această cerere, intenționează cernerea care era modalitatea de a separa bobul de grâu de impuritățile sale printr-o scuturare violentă în sită. Domnul nu folosește ilustrația aceasta pentru a fi interpretată în toate elementele ei (ce sunt grâul, pleava, sita) ci doar pentru a transmite imaginea zguduiturii – boabele izbite de pereții sitei și aruncate dintr-o parte în alta. Scopul acestei acțiuni era să se piardă (a înceta să mai fie prezentă) credința; adică, o dezamăgire așa de profundă încât încrederea în Domnul Isus să piară totalmente, iar ca rezultat să fie o cădere grozavă (fapt pentru care Domnul spunea că Petru va trebui să se întoarcă la Dumnezeu). De remarcat este faptul că satana a trebuit totuși să ceară această acțiune ca și permisiune; adică el nu poate acționa de la sine putere și nici decide ce va face, fără a fi îngăduit de Dumnezeu. Nu satan este autoritatea aici, ci Dumnezeu!

În al doilea rând, vedem slujba de Mare Preot al Domnului Isus care stă înaintea Tatălui pentru noi. Sintagma „Dar Eu m-am rugat” accentuează pe Isus ca agentul mijlocirii. Domnul n-a trimis un înger, și nici chiar sfinții să mijlocească, ci Însuși Domnul Isus s-a rugat Tatălui. Totodată, verbul tradus prin „a ruga” nu comportă greutatea originalului, care aici nu este tipicul cuvânt pentru rugăciune din greacă, ci un cuvânt care înseamnă a implora. Așadar, când luăm în considerare că numele „satan” nu este un nume propriu ci doar transliterarea ebraicului care tradus înseamnă adversar (invocând ideea de pârâș), iar faptul că Domnul Isus se autointitulează avocatul sau susținătorul nostru (conform Ioan 14:16), ideea transmisă face mult sens: pârâșul ne acuză și ne cere ca drept legal (ca unii care am încălcat legea Divină) să fim zdrobiți, iar avocatul nostru depune o pledoarie în fața Tatălui pentru a fi iertați, susținuți și restaurați. Scopul reabilitării este ca noi să putem deveni un ajutor pentru frați, după ce am ieșit biruitori din încercările aduse de diavolul împotriva noastră, pentru ca rugăciunea Domnului Isus să își vadă împlinirea:

“Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzești de cel rău.”

— Ioan 15:17

Andrei Bălulescu

DOAMNE, BINECUVÂNTEAZĂ ȚARA!

“Urmăriţi binele cetăţii în care v-am dus în robie şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei!”

— Ieremia 29:7

Nu de puține ori am auzit expresia nostimă a unor frați, cu referință la munca depusă la serviciile lor, cum că ar face „cărămizi pentru Faraon”. Sentimentul evocat de acest răspuns hazliu este de fapt observația celui plecat de acasă în străinătate pentru un trai mai bun; anume, că a ajuns ca un rob pentru binele altei țări, cu speranța că din toată truda sa va beneficia și el ceva. Acest sentiment este amplificat de o cultură diferită, de o politică diferită, de un stil de viață diferit, care în comparație cu ce „era acasă” pare a fi străin și greu de înțeles. Așadar, printre momentele de fericire și beneficiile primite omul se plânge de Faraon și țara gazdă, visând tot timpul la ceva mai bun.

Întocmai își vedeau Evreii situația lor în exilul din Babilon. Fuseseră luați de acasă, li se confiscaseră bunurile, iar ca străini într-o țară străină, munceau pentru beneficiul Babilonului. Unii proroci mincinoși le-au transmis mesaje că vor pleca în curând acasă, și prin urmare poporul trăia într-o confuzie cu privire la ce avea de făcut în timpul exilului. Tocmai de aceea, Domnul a îngăduit să li se trimită un mesaj prin prorocul Ieremia, prin care erau încurajați să zidească case, să sădească grădini, să se însoare și să se înmulțească în locul în care erau. Dar cel mai important sfat era să se roage pentru pacea țării în care erau, deoarece fericirea lor era strâns legată de fericirea țării. De fapt, o traducere mai exactă a pasajului ar fi: Căutați pacea orașului unde v-am trimis în exil, și rugați-vă Domnului pentru el, pentru că în pacea lui veți avea pace.

Aplicând acest sfat în viața noastră, putem să ne gândim la acele situații neplăcute din țările în care am fost îngăduiți să ajungem, iar în loc de a ne plânge de ceea ce nu ne place, să ne rugăm pentru binele țării și pentru pacea ei. De exemplu, ne putem gândi la situația economică a țării și la modul în care sunt strânse taxele iar apoi folosiți banii noștri. Ne putem plânge de programe economice cu care nu suntem de acord. Ne putem frustra de taxe care în aparență (sau în realitate) nu aduc nici un beneficiu muncitorului care le plătește. Ne putem speria de analizele economice prevestite pentru anii care stau în față. Dar mai presus de toate aceste stări, Biblia ne învață să spunem: Doamne, binecuvântează țara!

Deplângem des politica țărilor noastre, corupția aparentă (fie pe față, fie tăinuită) și stilul meschin al unora de a culege toate beneficiile de pe spatele altora. Privim la nedreptăți care se fac și la vocile celor neajutorați care sunt astupate de interesele celor mari, și nu de puține ori ne punem întrebarea: „Cum de mai rabdă Dumnezeu pământul?”.

Privim îngroziți la ideologii care sunt avansate galopant cu un scop precis de a contamina mințile copiilor noștri, și vedem zilnic cum lupta pentru decență, castitate și evlavie parcă se pierde, rămânându-ne nimic mai mult decât să ne plângem de ceea ce observăm. Primul gând ne-ar fi să cerem să facă Dumnezeu dreptate și să judece tot ceea ce este rău și necurat. Acesta era tocmai etosul Evreului care în rugăciunile sale dorea răzbunare pe cei răi (Psalmul 94) și binecuvântare numai peste Ierusalim (Psalmul 122:6-9). Dar în lumina tuturor acestor provocări, mesajul venit de sus ne învață să spunem: Doamne, binecuvântează țara! Pe când alții se plâng, se frustrează și se supără, noi dorim să aplicăm sfatul apostolic în viața noastră: 

“Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea.”

— 1 Timotei 2:1-2

Andrei Bălulescu