“Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheați la aceasta, cu toată stăruința, şi rugăciune pentru toți sfinții.”
Stăruința ca și expresie evocă un sentiment foarte specific în viața Penticostalului Român: o seară relativ- lungă în care Biserica cere cu insistență botezul cu Duhul Sfânt. De altfel, cuvântul stăruință a ajuns oarecum sinonim cu lucrarea haristică a Duhului Sfânt, dar în sens biblic ea este prezentată ca un mod de viață, fapt pentru care se ridică următoarea întrebare: De ce și pentru ce ar trebui eu să stărui în rugăciune? Întrebarea este pertinentă în special pentru cei deja botezați cu Duhul Sfânt care acum rezumă stăruința strict la o perioadă de câteva zile în a fii dedicată cel mult reumplerii cu Duhul Sfânt.
În finalul explicațiilor sale despre armura duhovnicească (Efeseni 6:14-17), menită să asigure o protecție adecvată în războiul spiritual (Efeseni 6:10-13), Pavel conclude cu o explicație privitoare la rugăciune, care măcar că nu este exemplificată explicit printr-un element al armurii, este contextual legată de aceeași luptă spirituală. De fapt, prin folosirea împătrită a cuvântului „tot” (și formele sale), Pavel observă nevoia de o atot-prezență a rugăciunii în strategia de luptă a creștinului. Pentru Pavel, această luptă comportă două lucruri importante: rugăciunea (ca și platformă) și vegherea (ca și atitudine). O traducere mai exactă a semanticii originale ne arată cel mai bine aceste două elemente: „Cu fiecare rugăciune și cerere rugați-vă în fiecare moment oportun, prin Duhul. Iar în aceasta vegheați cu stăruința si cereri pentru toți sfinții.”
Ca și platformă pentru lupta spirituală, rugăciunea (sau actul omului de a comunica cu Dumnezeu) compune două elemente: rugăciuni și cereri. Prin elementul rugăciune se înțelege acel subiect sau conținut al comunicării noastre cu Dumnezeu – adică ceea ce vrem să îi comunicăm lui Dumnezeu. Ca și conținut, putem vorbi despre laudă, adorare, recunoștință, pledoarie, mijlocire, petiție, comuniune, etc. Elementul cereri este explicat ca și o solicitare urgentă de a răspunde unei nevoi, adresată exclusiv lui Dumnezeu. Prin rugăciunile noastre, în lupta spirituală, noi chiar comunicăm ceva Domnului (nu doar spunem vorbe mecanic) care au valența unei nevoi exprimate prin cerere.
Ca și atitudine față de lupta spirituală, vegherea (sau actul de a fi treaz, vigilent, atent – exact opusul dormitului), compune tot două elemente: stăruința și cererea (Pavel folosește același cuvânt de două ori). Prin elementul stăruință Pavel exprimă aceea persistență fermă într-o acțiune sau împrejurare. Cuvintele perseverență sau neclintire exprimă cel mai bine spiritul stăruinței. Expresia stăruinței în atitudinea vegherii este similară cu dorința patriarhului Iacov în lupta cu Îngerul: „Nu te las până nu mă binecuvântezi!”. Ea este o perseverență neclintită care insistă asupra unei cereri aduse Domnului cu privire la lupta spirituală a sfinților. Această luptă (și fațetele ei) este observabilă doar atunci când omul stă în veghere.
Pentru Pavel singura șansă pentru biruință în fața luptelor spirituale, este ca aceste rugăciuni să fie aduse prin Duhul. Duhul Sfânt este Cel ce ne umple conținutul rugăciunilor noastre, formulează cel mai bine cererile noastre, ne dă răbdare în stăruința noastră și ne luminează mintea față de nevoile sfinților, pentru a ști, din nou, ce să cerem.
Stăruim în toată vremea, în toate rugăciunile, pentru toți sfinții, prin toate cererile noastre, și suntem încurajați amintindu-ne că:
“... tot astfel și Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar Însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite.”