DOAMNE, APĂRĂ-NE CREDINȚA !

“Domnul a zis: ”Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta și, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi.””

— Luca 22:31-32

Parafrazez expresia unui om care fiind prins într-o încercare odată, și întrebat cum este, răspundea: „N-ar fi așa de grea crucea mea dacă n-ar sta și alții cu genunchii pe ea!”. Apar momente în viața noastră când pe lângă furtuna de afară cu vântul și rafalele ei, mai observăm și că picură în casă, și acestea toate, după ce numai ce am remodelat interiorul. Tot așa, apar momente în care pe lângă luptele geopolitice și socio-economice din afară, vedem frământări, situații confuze și lipsă de claritate din interior, spiritual vorbind. Scopul acestei confluențe de situații este să ne atace credința, sau mai concret spus, încrederea în Dumnezeu. Din conversația Domnului Isus cu Petru, putem desprinde două concluzii (din multele) despre lupta în care ne aflăm.

În primul rând, suntem ceruți de diavolul pentru a fi cernuți. Expresia folosită pentru ceruți, comportă o greutate mult mai profundă decât poate cuvântul nostru să o exprime; ea ar însemna o cerere insistentă și imperativă, făcută ca și cum ar fi de drept (ceea ce în engleză este demand). Această cerere, intenționează cernerea care era modalitatea de a separa bobul de grâu de impuritățile sale printr-o scuturare violentă în sită. Domnul nu folosește ilustrația aceasta pentru a fi interpretată în toate elementele ei (ce sunt grâul, pleava, sita) ci doar pentru a transmite imaginea zguduiturii – boabele izbite de pereții sitei și aruncate dintr-o parte în alta. Scopul acestei acțiuni era să se piardă (a înceta să mai fie prezentă) credința; adică, o dezamăgire așa de profundă încât încrederea în Domnul Isus să piară totalmente, iar ca rezultat să fie o cădere grozavă (fapt pentru care Domnul spunea că Petru va trebui să se întoarcă la Dumnezeu). De remarcat este faptul că satana a trebuit totuși să ceară această acțiune ca și permisiune; adică el nu poate acționa de la sine putere și nici decide ce va face, fără a fi îngăduit de Dumnezeu. Nu satan este autoritatea aici, ci Dumnezeu!

În al doilea rând, vedem slujba de Mare Preot al Domnului Isus care stă înaintea Tatălui pentru noi. Sintagma „Dar Eu m-am rugat” accentuează pe Isus ca agentul mijlocirii. Domnul n-a trimis un înger, și nici chiar sfinții să mijlocească, ci Însuși Domnul Isus s-a rugat Tatălui. Totodată, verbul tradus prin „a ruga” nu comportă greutatea originalului, care aici nu este tipicul cuvânt pentru rugăciune din greacă, ci un cuvânt care înseamnă a implora. Așadar, când luăm în considerare că numele „satan” nu este un nume propriu ci doar transliterarea ebraicului care tradus înseamnă adversar (invocând ideea de pârâș), iar faptul că Domnul Isus se autointitulează avocatul sau susținătorul nostru (conform Ioan 14:16), ideea transmisă face mult sens: pârâșul ne acuză și ne cere ca drept legal (ca unii care am încălcat legea Divină) să fim zdrobiți, iar avocatul nostru depune o pledoarie în fața Tatălui pentru a fi iertați, susținuți și restaurați. Scopul reabilitării este ca noi să putem deveni un ajutor pentru frați, după ce am ieșit biruitori din încercările aduse de diavolul împotriva noastră, pentru ca rugăciunea Domnului Isus să își vadă împlinirea:

“Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzești de cel rău.”

— Ioan 15:17

Andrei Bălulescu

DOAMNE, BINECUVÂNTEAZĂ ȚARA!

“Urmăriţi binele cetăţii în care v-am dus în robie şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei!”

— Ieremia 29:7

Nu de puține ori am auzit expresia nostimă a unor frați, cu referință la munca depusă la serviciile lor, cum că ar face „cărămizi pentru Faraon”. Sentimentul evocat de acest răspuns hazliu este de fapt observația celui plecat de acasă în străinătate pentru un trai mai bun; anume, că a ajuns ca un rob pentru binele altei țări, cu speranța că din toată truda sa va beneficia și el ceva. Acest sentiment este amplificat de o cultură diferită, de o politică diferită, de un stil de viață diferit, care în comparație cu ce „era acasă” pare a fi străin și greu de înțeles. Așadar, printre momentele de fericire și beneficiile primite omul se plânge de Faraon și țara gazdă, visând tot timpul la ceva mai bun.

Întocmai își vedeau Evreii situația lor în exilul din Babilon. Fuseseră luați de acasă, li se confiscaseră bunurile, iar ca străini într-o țară străină, munceau pentru beneficiul Babilonului. Unii proroci mincinoși le-au transmis mesaje că vor pleca în curând acasă, și prin urmare poporul trăia într-o confuzie cu privire la ce avea de făcut în timpul exilului. Tocmai de aceea, Domnul a îngăduit să li se trimită un mesaj prin prorocul Ieremia, prin care erau încurajați să zidească case, să sădească grădini, să se însoare și să se înmulțească în locul în care erau. Dar cel mai important sfat era să se roage pentru pacea țării în care erau, deoarece fericirea lor era strâns legată de fericirea țării. De fapt, o traducere mai exactă a pasajului ar fi: Căutați pacea orașului unde v-am trimis în exil, și rugați-vă Domnului pentru el, pentru că în pacea lui veți avea pace.

Aplicând acest sfat în viața noastră, putem să ne gândim la acele situații neplăcute din țările în care am fost îngăduiți să ajungem, iar în loc de a ne plânge de ceea ce nu ne place, să ne rugăm pentru binele țării și pentru pacea ei. De exemplu, ne putem gândi la situația economică a țării și la modul în care sunt strânse taxele iar apoi folosiți banii noștri. Ne putem plânge de programe economice cu care nu suntem de acord. Ne putem frustra de taxe care în aparență (sau în realitate) nu aduc nici un beneficiu muncitorului care le plătește. Ne putem speria de analizele economice prevestite pentru anii care stau în față. Dar mai presus de toate aceste stări, Biblia ne învață să spunem: Doamne, binecuvântează țara!

Deplângem des politica țărilor noastre, corupția aparentă (fie pe față, fie tăinuită) și stilul meschin al unora de a culege toate beneficiile de pe spatele altora. Privim la nedreptăți care se fac și la vocile celor neajutorați care sunt astupate de interesele celor mari, și nu de puține ori ne punem întrebarea: „Cum de mai rabdă Dumnezeu pământul?”.

Privim îngroziți la ideologii care sunt avansate galopant cu un scop precis de a contamina mințile copiilor noștri, și vedem zilnic cum lupta pentru decență, castitate și evlavie parcă se pierde, rămânându-ne nimic mai mult decât să ne plângem de ceea ce observăm. Primul gând ne-ar fi să cerem să facă Dumnezeu dreptate și să judece tot ceea ce este rău și necurat. Acesta era tocmai etosul Evreului care în rugăciunile sale dorea răzbunare pe cei răi (Psalmul 94) și binecuvântare numai peste Ierusalim (Psalmul 122:6-9). Dar în lumina tuturor acestor provocări, mesajul venit de sus ne învață să spunem: Doamne, binecuvântează țara! Pe când alții se plâng, se frustrează și se supără, noi dorim să aplicăm sfatul apostolic în viața noastră: 

“Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea.”

— 1 Timotei 2:1-2

Andrei Bălulescu

DOMNUL NE VA ARĂTA CALEA!

“El vă va arăta drumul pe care trebuie să-l urmați, căci n-ați mai trecut pe drumul acesta.”

— Iosua 3:4

Cu ani în urmă era o vreme când orice călătorie, chiar și o simplă vizită locală, necesita o bună planificare pe hartă pentru a asigura că se ajunge cu bine la destinație. Însă, odată cu explozia tehnologică și atotprezența telefoanelor mobile, acele vremuri s-au încheiat. Azi, orice om cu acces la GPS poate fi călăuzit pas cu pas oriunde în lumea aceasta printr-o simplă aplicație digitală, iar riscul de a te pierde pe un drum necunoscut este aproape inexistent. Totuși, sunt încă domenii unde nici chiar atotprezentul GPS nu poate călăuzi, iar cumpăna dintre ani ne reamintește că ce ne stă în față este un total necunoscut. Analiștii și „profeții” lumii caută să prezică și să estimeze ceea ce se va întâmpla în vremea ce urmează, dar singurul care poate să ne arate drumul și să ne călăuzească într-un domeniu complet necunoscut, este Domnul Dumnezeu!

Odată cu pornirea poporului Israel din pustie către țara promisă, Iosua face o remarcă importantă: „n-ați mai trecut pe drumul acesta”. În context contemporan, aceasta însemna că nu dispuneau nici măcar de o hartă a zonei geografice pentru a cunoaște locurile și drumurile către locul unde îi ducea Dumnezeu, și totuși, Iosua avea o deplină încredințare că Însuși Domnul le va arăta drumul într-acolo. În postura în care a ajuns Iosua în fața acestui necunoscut, el a identificat trei elemente foarte importante pentru a fi bine călăuziți.

În primul rând el îndemna poporul la respect față de preoții și căpeteniilor lor. Preoții duceau chivotul Domnului pe umeri și poporul trebuia să îi urmeze întocmai. Căpeteniile erau cele care transmiteau mesajul lui Iosua, iar poporul trebuia să le asculte. Ar fi interesant de meditat la ce s-ar fi întâmplat dacă o seminție din Israel nu ar fi vrut să asculte de căpetenii, și s-ar fi revoltat împotriva preoților care duceau chivotul; cu siguranță și-ar fi pierdut călăuzirea. Într-o vreme în care respectul față de autoritatea Bisericii și a slujitorilor ei este tot mai subminată, să nu uităm că „cine cunoaște pe Dumnezeu ne ascultă” (1 Ioan 4:6).

În al doilea rând, reverența față de Dumnezeu era imperativă pentru a rămână sub călăuzire. Observația că poporul trebuia să păstreze o distanță de 2,000 de coți de la chivot (aproximativ 900 metri) este foarte importantă. Ne-am fi gândit că a fi chiar lângă chivot era cel mai benefic, dar raționamentul era următorul: apropierea prea mare de chivot l-ar fi redus la un obiect strict simbolic pentru popor, iar obstrucționarea preoților de către popor le-ar fi încurcat drumul; în esență, „gloata” poporului ar fi condus preoții, și nu chivotul. Să nu uităm că suntem chemați să primim și noi sfatul pe care îl dădea Maria cu privire la Domnul Isus: „Să faceți orice vă va zice” (Ioan 2:5).

În al treilea rând, reorientarea poporului către cerința lui Dumnezeu cu privire la sfințire era imperativă! Cel ce stabilea standardul sfințirii și modalitatea ei, era Domnul, și nu opinia populară a oamenilor. Legea lui Moise era standardul după care fiecare om se putea evalua dacă trăia în sfințenie sau nu. Într-o vreme a relativismului când orice opinie este considerată ca fiind adevăr fundamental, Biserica afirmă că Scriptura este singura autoritate care stabilește modalitatea în care îi putem fi plăcuți Lui (1 Tes 4:1, Col 1:10).

Pornim în anul 2025 pe un drum pe care nu am mai călătorit. Vom întâmpina zile în care ceața și gălăgia înconjurătoarea ne va umbri înțelegerea noastră, iar veștile și analizele oamenilor ne vor pune mult pe gânduri. Când „semnalul GPS-ului” nostru va părea că slăbește, să nu uitați că:

“Domnul Însuși va merge înaintea ta, El Însuși va fi cu tine, nu te va părăsi și nu te va lăsa; nu te teme și nu te înspăimânta!”

— Deuteronom 31:8

Andrei Bălulescu

BUCURIA TRIUMFĂTOARE A EVANGHELIEI.

“Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeți: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.”

— Luca 2:10-11

Era o noapte întunecoasă în câmpia Betleemului, când păstorii care își păzeau turmele au fost vizitați de corul îngeresc. Probabil că erau frământați de probleme geo-politice ale Israelului, fiind sub ocupație Romană, de birurile cerute de Irod, precum și de liniștea mare din partea lui Dumnezeu; trecuseră peste 400 de ani de când glasul profetic și mesajele divine nu se mai auziseră, iar afară de așteptarea tacită a poporului pentru Acel Mesia prevestit în Lege și Proroci, mare speranță pentru ziua de mâine nu era. Acesta a fost contextul mesajului evangheliei (tradus prin expresia: „vestea bună”) adus de îngeri, cu o deosebită încurajare: Nu vă temeți!

Omenește „nu ne temem” când avem motive, garanții și semne concrete că toate lucrurile merg bine, iar ziua de mâine nu prezintă nici o instabilitate sau incertitudine! Nu ne temem când este pace pe scena globală, când avioanele de război stau la sol, și când clasa politică face tratate pentru bunăstare și prosperitate (inter)națională. Dar când totul pare a fi pe dos, premisa „Nu vă temeți” pare ca o promisiune goală. Totuși, îngerii remarcă motivul veracității acestei încurajări, precum și motivația unei mari bucurii pentru tot norodul (nu doar pentru o clasa selectă a societății). Intrarea lui Isus în lumea noastră viza o lucrare pe care întreaga creație o aștepta încă din zilele primordiale, și anume răscumpărarea. Îngerii observă că acest Isus născut era Mântuitorul – adică Cel care salvează cu o putere egală cu a lui Dumnezeu Tatăl (Luca 1:47), Hristosul – adică Unsul, sau Cel prevestit în profeți ca și împlinire a tuturor promisiunilor Vechi Testamentare (Romani 3:21-22), și Domnul – adică Cel cu drepturi absolut suverane asupra creației, istoriei și omenirii (Psalmul 68:4-8, Exod 6:3-8).

Motivul cântării de laudă a îngerilor era că toate aceste promisiuni se împlineau astăzi – identificând noaptea nașterii Domnului ca momentul incipient al împlinirii promisiunilor, dar și demarcând istoria în două – vremea trecută cu zbuciumul ei, și vremea mântuirii numită astăzi. În acel astăzi ne aflăm și noi acum, și chiar dacă Împărăția Domnului nu a fost instaurată pe deplin, iar creația și omenirea încă simt durerile nașterii (Romani 8:22-23), se apropie finalul zilei mântuirii când Domnul se va întoarce înapoi, dar nu ca un bebeluș în ieslea din Betleem, ci ca Marele Împărat înconjurat de oastea cerească. Se va cânta iarăși cântarea din câmpia Betleemului (Luca 2:14), dar de data această mântuiții vor striga:

“Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului!”

— Apocalipsa 7:10

Andrei Bălulescu

STĂRUINȚA CA MOD DE VIAȚĂ...

“Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheați la aceasta, cu toată stăruința, şi rugăciune pentru toți sfinții.”

— Efeseni 6:18

Stăruința ca și expresie evocă un sentiment foarte specific în viața Penticostalului Român: o seară relativ- lungă în care Biserica cere cu insistență botezul cu Duhul Sfânt. De altfel, cuvântul stăruință a ajuns oarecum sinonim cu lucrarea haristică a Duhului Sfânt, dar în sens biblic ea este prezentată ca un mod de viață, fapt pentru care se ridică următoarea întrebare: De ce și pentru ce ar trebui eu să stărui în rugăciune? Întrebarea este pertinentă în special pentru cei deja botezați cu Duhul Sfânt care acum rezumă stăruința strict la o perioadă de câteva zile în a fii dedicată cel mult reumplerii cu Duhul Sfânt.

În finalul explicațiilor sale despre armura duhovnicească (Efeseni 6:14-17), menită să asigure o protecție adecvată în războiul spiritual (Efeseni 6:10-13), Pavel conclude cu o explicație privitoare la rugăciune, care măcar că nu este exemplificată explicit printr-un element al armurii, este contextual legată de aceeași luptă spirituală. De fapt, prin folosirea împătrită a cuvântului „tot” (și formele sale), Pavel observă nevoia de o atot-prezență a rugăciunii în strategia de luptă a creștinului. Pentru Pavel, această luptă comportă două lucruri importante: rugăciunea (ca și platformă) și vegherea (ca și atitudine). O traducere mai exactă a semanticii originale ne arată cel mai bine aceste două elemente: „Cu fiecare rugăciune și cerere rugați-vă în fiecare moment oportun, prin Duhul. Iar în aceasta vegheați cu stăruința si cereri pentru toți sfinții.”

Ca și platformă pentru lupta spirituală, rugăciunea (sau actul omului de a comunica cu Dumnezeu) compune două elemente: rugăciuni și cereri. Prin elementul rugăciune se înțelege acel subiect sau conținut al comunicării noastre cu Dumnezeu – adică ceea ce vrem să îi comunicăm lui Dumnezeu. Ca și conținut, putem vorbi despre laudă, adorare, recunoștință, pledoarie, mijlocire, petiție, comuniune, etc. Elementul cereri este explicat ca și o solicitare urgentă de a răspunde unei nevoi, adresată exclusiv lui Dumnezeu. Prin rugăciunile noastre, în lupta spirituală, noi chiar comunicăm ceva Domnului (nu doar spunem vorbe mecanic) care au valența unei nevoi exprimate prin cerere.

Ca și atitudine față de lupta spirituală, vegherea (sau actul de a fi treaz, vigilent, atent – exact opusul dormitului), compune tot două elemente: stăruința și cererea (Pavel folosește același cuvânt de două ori). Prin elementul stăruință Pavel exprimă aceea persistență fermă într-o acțiune sau împrejurare. Cuvintele perseverență sau neclintire exprimă cel mai bine spiritul stăruinței. Expresia stăruinței în atitudinea vegherii este similară cu dorința patriarhului Iacov în lupta cu Îngerul: „Nu te las până nu mă binecuvântezi!”. Ea este o perseverență neclintită care insistă asupra unei cereri aduse Domnului cu privire la lupta spirituală a sfinților. Această luptă (și fațetele ei) este observabilă doar atunci când omul stă în veghere.

Pentru Pavel singura șansă pentru biruință în fața luptelor spirituale, este ca aceste rugăciuni să fie aduse prin Duhul. Duhul Sfânt este Cel ce ne umple conținutul rugăciunilor noastre, formulează cel mai bine cererile noastre, ne dă răbdare în stăruința noastră și ne luminează mintea față de nevoile sfinților, pentru a ști, din nou, ce să cerem.

Stăruim în toată vremea, în toate rugăciunile, pentru toți sfinții, prin toate cererile noastre, și suntem încurajați amintindu-ne că:

“... tot astfel și Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar Însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite.”

— Romani 8:26

Andrei Bălulescu